Bătrân, în pădurea străbună,
alături de marele fag,
asculți ridicându-se, vag,
al lupilor urlet, spre lună.
E-un urlet lugubru, de jale,
al haitei ce, toată, s-a strâns
în corul ce-mprăștie plâns
pe note de frici ancestrale.
Credeau că te-au prins în capcană,
că poți fi răpus, în sfârșit,
dar unii de-ai lor s-au grăbit
stricând rânduiala din goană.
Sperau să te-ntreacă în forță
ei, tinerii plini de avânt,
puternici, cu nările-n vânt,
și ochii în flăcări de torță.
Au fost secerați, iar pământul
a supt, însetat și hulpav,
din sângele celui mai brav,
fiindu-i, de-a pururi, mormântul.
Ești cel ce-n coroană iși pune
vechimea în Munții Carpați,
ești cerbul temut de confrați,
tu, rege-al pădurii străbune.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Am fost şi prin nelinişti sau tristeţe,
Am căutat, am încercat - n-a mers!
M-am îndreptat atunci spre frumuseţe
Şi am găsit-o deghizată-n vers.
Am alergat, bezmetic, prin înalturi
Şi am privit din ceruri spre pământ,
Apoi, prin nori, în fericite salturi,
Am început, cu glas timid, să cânt.
Era frumos când auzeam ecoul
La un poem ce se ducea spre zări,
Iar eu eram privit precum eroul
Ce-a cutezat să zboare peste mări,
Să uite de amarul care-n lume,
Se-agaţă de atâţia disperaţi
Ce nu mai ştiu de bucurii, de glume
Ori de iubire, de părinţi sau fraţi.
Zburam neobosit, în zbor frenetic,
Cântându-mi bucuria de-a trăi,
Iar ea a apărut din vis, profetic
Şi plină de dorinţa de-a iubi.
Era iubita mea din altă lume,
Din altă viaţă, din alt univers,
Era a zecea muză, fără nume,
Atrasă către mine de un vers.
Dar, cui îi pasă? – a venit la mine
Îmbujorată toată şi timid,
Din zone-ndepărtate, clandestine...
Şi o privesc, de dragoste avid.
Iubirea noastră nu mai vrea cuvinte,
Ci simţuri moştenite din străbuni,
Ne-am rupt de legi, ne-am rupt de cele sfinte
Şi râdem fericiţi, ca doi nebuni.
Din vol. “Gândul pierdut”
Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar povești,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubești.
La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniștite, iar pe mal,
treceau, în șir, căruțele cu grâu,
în râsete și cântec de caval.
În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
și-am să vă spun și cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.
El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, și-i un scris frumos,
dar s-a mai șters în timp, și-i dificil
să-i înțeleg limbajul curios:
“Trecând pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiș,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
și-am vrut să văd ce e, mai pe furiș.
Am mers tiptil și-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut și nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.
Era de un albastru ivoriu
și strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el și-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.
Văzându-mă, s-a liniștit pe loc
și-a așteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
și-am reușit să îl eliberez.
Abia atunci, încet, a îndreptat
antenele spre mine și-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ține seama, și mi-a mulțumit.
Și-a arătat, apoi, un dar divin
și s-a-nălțat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit. Am zis, într-un suspin:
Voi fi și eu un înger, ca și el.”
Din vol. “Zece”
Se făcuse coadă mare în Olimp,
căci voiau toți zeii bine să le fie
lor, nemuritorii care, de un timp,
vor și fericirea din democrație.
Se vota cu bile, ca și pe la noi,
bine-n pumni ascunse, ca să nu le vadă
lupii de la urne, pentru care-s oi
fără judecată și, la vot, grămadă.
Unul, clar, e Zeus, veșnicul tiran,
gata să trăznească urnele-amândouă
dacă nu-i respectă ultimul slogan:
“Vreți democrație, vă arăt eu vouă!”
Celălalt e Bachus, zeul bețivan
care strigă tare că-i cu Zeus leat,
dar că e mai tare, chiar și în slogan:
“Jos cu tirania! Hai cu Mort de Beat!”
Când credeau, votarea, că s-a-nfăptuit,
ultimul din coadă, ca să fie nulă,
aruncă în urne – ce nesocotit! –
bile cu duiumul. Cine ești? Sunt Bulă!
Din vol. “Dor de lele”
La Nuți vine un vampir
-Când ziua se petrece-
În mână ține un clondir
Și n-ar mai vrea să plece.
-Hai, spune-mi iute, cum ai vrea
S-o facem astă seară?
-Mai repede, iubita mea,
Căci setea mă doboară.
Și se-ntreba el că de ce
Ea caută să-l sece?
Luceafăr a crezut că e:
"Nemuritor si rece”.
Din vol. "Parfum ... vesel"
Mi-au amuțit privirile flămânde
și s-au pierdut pe loc în ochii tăi,
pe buzele, petale sângerânde,
ce au aprins în mine vâlvătăi.
În părul tău se ascunsese-o rază
și-ți mângâia zulufii jucăuși,
copii uitați de mama ce-i veghează
în lumi pe unde-aleargă, nesupuși.
Și mi-am umplut privirile cu tine
de mi s-au revărsat pe trupul tău,
și-au tot căzut, căci nu puteam susține
un gând atât de bun și-atât de rău.
Cu mâinile-ți frumoase, delicate,
am depășit momentul de suspans
când le-am luat și, cu seninătate,
le-am sărutat ca pentru primul dans.
Din vol. "Chipul iubirii"
Sunt, uneori, momente de magie
la care nu te-aștepți și te-nfioară
ca lacrimile dintr-o melodie
ce-ți picură pe suflet din vioară.
Sunt clipele când seara se răsfață
în liniștea ce-aduce somnul zilei,
cu un apus ce-o mângâie pe față
și pregătește visele copilei.
E scurtă vraja ei, căci noaptea vine
cu un alai de stele și, grăbită,
o-ndeamnă ca, și ea, să facă bine
să doarmă lângă sora obosită.
Priveam, surprins, momentele schimbării,
de parcă le-ntâlnisem prima oară,
în timpul ce-acordasem așteptării
iubitei mele, într-un fapt de seară.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Clipele ce-mi poartă pașii printre zile,
Se aleargă-n cercuri dintr-un zodiac
Strâns legat cu lanțul brațelor abile
Din destinu-mi, singur, pentru-alegeri, leac.
Mi-aș dori ca urme ce-mi ajută zborul,
Să rămână scrise-n clipe de trecut
Din oglinda calmă-a timpului cu dorul
Și cu-atâtea visuri care mi-au plăcut.
Uneori, pe urme, clipele acele
Îmi ating o rană și, prin ele, sânger,
Întinând cu roșul gândurilor mele,
Lacrimi și regrete strânse-n ochi de înger.
Pașii mă îndreaptă către orizonturi
Necălcate încă, iar în suflet am
Linii de sub care ultime deconturi
Îmi permit plecarea-n lumea ce-o visam.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Învăț de-o viață, dar nu îmi ajunge
Să deslușesc ceva din Univers
Și, ce nu pot cu mintea a străpunge,
Încerc să învelesc, acum, cu vers.
Mi-e greu, când gândul zboară printre stele,
Să îl opresc doar să privească-n jur,
Iar el trimite gândul său la ele
Continuând al galaxiei tur.
E tatăl gândurilor infinite
Fixate-acum prin stele, în rețea,
Sunt singure, pierdute, irosite,
Și poate-i prea târziu a le-aduna.
De-aceea, eu, în nopțile senine,
Încerc să aflu, doar cu mintea mea,
Cât pot de mult. Iau gândul lângă mine
Și sufăr când mai cade câte-o stea.
Din vol. "Gândul pierdut"
Nu știu de ce zăbrelele-ai tăiat
Și ai dezlănțuit atâtea Furii
Din adâncimea-ntunecată -a urii
De care, de o viață, am uitat.
Ce-ai vrut să schimbi? Era mai alb ceva
Decât un zbor de înger pelegrin
Pe cerul încărcat de-atât senin
Încât iubirea de sub el cânta?
A fost o răbufnire-a unui vânt
Ce-și amintea corolele plecate
Și setea din petalele uitate
De ploi ascunse-n margini de pământ?
Ce-a fost? Ce s-a-ntâmplat? Ce-a fost apoi?
Un trai intens? Atât? Niciun regret?
O foaie albă, cu un alt antet,
Sub care-aceleași versuri par mai noi?
Nu știu ce-ai încercat, ce-ai vrut să ai
Mai mult decât în mine ai avut
Și-am șters orice întoarcere-n trecut,
Căci timpul înapoi n-ai cum să-l dai.
Din vol. “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 