Se trezise Toamna dintr-un somn, încinsă;

Ar fi vrut, cu Visul, să danseze-n zorii

Care au trezit-o când era cuprinsă

Într-o sărutare-n ceruri iluzorii.

El era ca vântul, ea – cuprinsă-n brațe,

El – o adiere, ea – trezind fiorii

Ce-i simțise-odată colindând fânațe

Cu speranțe care-i colorau bujorii.

Vraja amintirii o-ndemna spre Visul

Ce-o strângea-ntre aripi și-i dădea sărutul

Unei lumi din care el părea trimisul

Gata să-i învie-n viitor, trecutul.

Se-ncinsese Toamna și-i părea albastră

Noaptea-n care Visul o făcea să fie

Cum a fost odată: în amor – măiastră,

Ne’ntrecută-n dansuri și în bucurie.

Despletise păru-n frunze-mprăștiate

Peste ierburi care o priveau cum strânge

Aerul în brațe moi, încețoșate,

Pe sub nori cu straie în culori de sânge.

Din vol. “Aripi de azur”

Ți-aș fi dat un buchet și-o scrisoare,

Dar, văzându-te, m-am răzgândit,

Căci în el nu era nicio floare

Să mă facă, prin ea, amintit.

Iar scrisoarea pe care-aș fi scris-o,

N-ar fi fost la ce vreau de folos,

Căci speranța din ea am ucis-o

Ca pe-o toamnă un an secetos.

Cred c-am scos și detalii de iarnă,

Chiar și arșița verii de foc,

N-am vrut nici primăvara s-aștearnă

Flori de mai cu-nțeles echivoc.

Conținutul, cu vorbele goale,

Ar fi fost ca un veac ne-mpărțit

În secvențe de viață totale

Și în ani cu nimic împlinit.

O arunc, dar buchetul îmi place;

Voi avea flori la geam de-admirat

Și în zile când viața mă face

Să privesc ani ce-n urmă-am lăsat.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mă-nchid, prin al nopții târziu,

în lumea cu visuri trecute,

cu cerul mereu azuriu

și drumuri adesea bătute.

Îmi caut, sub frunze, un semn,

o urmă-a potecii pierdute

prin visul în care mă-ndemn

spre clipe demult petrecute.

N-am grabă în lumea din vis,

nu-mi pasă ce frunze-or să cadă,

curată va fi, mi-am promis,

poteca și-n strat de zăpadă.

Iar dacă va fi, uneori,

ascunsă-n covor de petale,

voi face cărare prin flori

spre vara ce-așteaptă o cale.

Sub pleoape de cer azuriu,

mă-nchid în al toamnei târziu.

Din vol. “Călător prin gânduri”

S-a rupt de trib, de grota lui,

De șeful care-l crede șui,

De soațele ce-l vor hai-hui

Și-i zic să-și pună pofta-n cui,

Căci are puradei destui …

Așa că e al nimănui.

Puterea lui și-o bâtă grea

Îi sunt destul și altceva

Nu știe încă ce-ar mai vrea

Din ce-o găsi în calea sa,

Ori – cine știe! – l-ar vâna

Ca pe o fiară, cineva,

Căci umblă-n lume hăndrălăi

Vopsiți pe corp, cu ochii răi,

Ce nu-i suportă pe ai săi

Și-i caută prin munți și văi,

Mereu cuprinși de năbădăi,

În cap cu crime și bătăi.

Nu știe ce e frica. El

A demonstrat că nu e miel

Când ei, porniți pe un măcel,

S-au năpustit prea plini de zel,

Și-au dat de pieptu-i de oțel,

Dar s-au zdrobit, murind nițel.

A fost demult, dar n-a uitat

Și nu se simte vinovat

Că doar pe unul l-a lăsat

Destul de viu, la ochi legat,

Să povestească “Dum ku qwat”,

Adică despre “ Un bărbat”.

29 aug. 2026

Ar fi fost o zi ca nicio alta,

Dar a fost ce nici n-aș fi gândit

Când în visuri mi-am închipuit

Că te-am renăscut, cioplind cu dalta.

Am plecat să caut prin pădure

Lemnul potrivit, să îl găsesc

Și să văd cum pot să-l folosesc,

Chipul tău să poată să îl fure.

Am găsit, ascuns de-o rădăcină,

Tot ce-am vrut să-mi fie ca un lut

În creația de început

Într-o artă ce-mi era străină.

Am privit cu ochii-nchipuirii

Lemnu-acela și mi te-am gândit

Ca-ntr-un vis în care te-am iubit

Când te-am prins în flacăra privirii

Și, curând, în mâna mea cu dalta,

A-nceput s-apară chip de vis,

Fericit că lumea s-a deschis

Într-o zi cum n-a mai fost o alta.

28 aug. 2026

Începuse să-mi placă șahul,

Dar mi-am dat seama

Repede

Că nu e bine

Să-ți fie teamă

De dama

Altuia.

27 aug. 2026

De bună seamă, te vei duce, vară,

Căci dorul meu de tine a murit

Și-mi este ca pământul pârjolit

Din care-aștept ca toamna să răsară.

Mi-ai fost prea mult cu ifosele tale

Ce-au inundat și-au ars în vâlvătăi

Meleagurile-n care pașii tăi

S-au rătăcit de-obișnuita cale.

Vreau să dispari și n-am să-ți spun adio,

Lumină-n căpătâi, nu vei avea

Și mă voi bucura la moartea ta,

Iar tu-n cealaltă lume, nu vei ști-o.

M-ai chinuit cum nicio altă vară

N-a mai făcut-o-n anii ce-au trecut,

Așa că du-te în necunoscut

Și pune-ți singură fitil și ceară!

Din vol. “Aripi de azur”

Neander-omul din trecut

S-a-mpiedicat și a căzut

În timpul nostru și … salut!

N-a mai avut niciun statut,

Nu a mai fost neîntrecut

Și nici în trei de petrecut.

Mașină ioc, iphone deloc,

Nici cheia casei la breloc,

Ori un apartament la bloc,

Așa că și-a făcut un foc

Și-a zis că, de-o avea noroc

Și-o face el cumva un loc.

Curând, ca membru de partid,

A prins la buzunar lichid,

A dat o groază pe-un bolid,

O vilă mare și, rapid,

Guvernu-a zis că e stupid

Și-i bun de șef, să umple-un vid.

Și uite-așa, nitam-nisam,

Trăind ca-n sânul lui Avram,

Făcu prin minte amalgam

De “ce-s acum și ce eram”

Și hotărî ca, din bigam

Să treacă la doar o … madam.

Ce nuntă mare se făcu!

Apoi, când pragul îl trecu,

Madama goală își văzu

Și – vai! – în timpul lui căzu

Când, îngrozit, striga: “Qwo  gu!”

Să vă traduc? Zicea: “O, nu!”

22 aug. 2026