Dacă nu mi-ai fi vecină

Și nevasta nu te-ar ști,

Numai tu ai fi de vină

De te-aș prinde în grădină

Și-ai fugi.

N-ar fi fugă sănătoasă,

Cum se zice prin popor,

Iar tu nu ești rușinoasă,

Dar nici una ce se lasă

Prea ușor.

Uite ce: eu zic să facem

Ca-n politică, un târg

Și-amândoi să ne prefacem

Că-i căldură și ne coacem

Prea cu sârg.

Și-i de vină întâmplarea

C-om cădea atât de goi

Sub un pom și-n izolarea

Ce-o strivi și răsuflarea

Între noi.

21 aug. 2026

Dincolo de chinul din căldura verii,

Pacea dintre gânduri și-a făcut popas

Pe-un tărâm în care timpul n-are glas,

Iar în vise cântă vocile tăcerii.

Nu e cer acolo. Soarele și norii

Nu știu ce e ziua, ce-i un răsărit,

Luna-i o o himeră, stelele – un mit,

Gândurile-acelea nu mai au istorii.

Pacea de acolo-i neînduplecată:

Își trăiește clipa într-un timp rebel,

Ca o carte-ascunsă-n joc de un castel

Care-i știe rostul în a lui durată.

Jocul ei e straniu, calea-i nevăzută

Pare că urmează numai sensul dus,

Ca și cum din ziua fără un apus

S-ar ivi o noapte albă, absolută.

20 aug. 2026

În aerul schimbat în urma ploii,
Se-amestecă arome de pământ
Cu încântarea de-a sluji nevoii
Ființelor aduse-n dar de vânt.

Sunt mici, sunt nevăzute, ne-nsemnate,
Dar viața le va crește, va spori
Puterea lor, în creaturi ciudate,
De-o frumusețe care va uimi.

Așa-mi închipui c-ai venit pe lume:
Ca întâmplare-a ploii unei seri
Cu un apus ce-a vrut să mă îndrume
În căutarea ultimei plăceri.

Când te-am găsit, mi s-a părut c-o rază
E-nchisă-n tine, vrea să-i tălmăcesc
Acea simțire care îi oftează
Când o privesc acei ce o doresc.

Am deslușit-o-n mijloc de dumbravă 
Ori, poate, în adâncu-n care-mi ești
Pocalul cu nectar și cu otravă,
Pe care-l beau când cred că mă iubești.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îți mai treci, uneori, pași de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoțiți prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ți mai ardă nicicând.

Când ardea, ți-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit și dorit chiar și-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, ești pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arși în dans și cântări.

De știai s-o păstrezi, ar fi ars și acum
Cu aceeași lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos și pustiu, c-o făclie … nicicând.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Mi-am procurat – o spun cu modestie –
o mică insulă, pierdută-n larg,
văzută-n ziua-n care, pe catarg,
urcasem dup-o strașnică beție.

Eram c-un ditamai milionarul
pe iahtul său, iar eu, biet matelot,
pierdusem, într-un joc, mălaiul tot,
și, uite-așa, a început calvarul:

C-am vrut să joc pe “Totul sau nimic”,
iar ăia care mi-au luat toți banii
s-au înțeles – ... pe mama lor! – mârlanii,
să mă mai chinuiască înc-un pic,

Și ... am pierdut, c-așa a fost să fie:
să fiu, decât eram, și mai sărac,
să n-am nici peste pupăză colac
și să trăiesc, mereu, în datorie.

Dar vezi, acolo sus, în chinul meu,
în aerul ce-n cap schimba cărarea,
am fost - cum să vă spun? – doar eu și marea
ba, parcă, și o voce, ca de zeu:

-Bă, idiotule, nu îți ajunge
c-atâția ani ai tot muncit degeaba?
Ia potolește-te și ... schimbă treaba!
Nu vezi cum sărăcia te împunge?

L-am ascultat și-am devenit alt om,
dar tot cu capu’-n nori, aerian,
că de-aia am ajuns la un șaman:
să mă trateze. Eu, pe el, cu rom.

Și ne-am tratat: eu i-am umplut paharul
iar el mi-a pus un praf, pe o hârtie,
de se trăgea pe nas. – Ce-o fi să fie! –
Mi-am alungat, cu nasul, tot amarul.

Nuș’ ce mi-a dat: medicament, otravă,
că-ntâi mi-a fost cam rău, apoi mai bine,
dar văd, efectul lui, că se menține
și - în sfârșit! – sunt și eu de ispravă.

Și – ce era să uit! – hârtia sa,
sub praful alb, avea ceva înscris:
contractul cum că insula de vis
avea să fie, de acum, a mea.


Din vol. "Hai, pa!"

În zbor tăcut, trecând prin câmp de maci
Și-n unduirea firelor de iarbă,
Ești freamătul măreților copaci
Pornit, mireasma lor, să o absoarbă.

Aduni arome dulci, arome tari,
Aduni aroma sufletelor prinse
În plase aruncate de samsari
Ce le-ar dori, în lumea lor, cuprinse.

Tu, freamăt al măreților copaci,
Le duci în zările pe care vântul
Le-a-mpodobit cu florile de maci,
Iar cu cicori le-a completat veșmântul.

Eu cred că tu ai ochii-aceia verzi
Pe care vântu-i are printre visuri
Ca pe un gând pe care îl dezmierzi
Când îți șoptește despre paradisuri.

Iar freamătul … e cântecul de dor
Al inimii de frunză dintr-o toamnă
Ce a cuprins-o-n brațe reci de nor
Și nu i-a spus, plecarea ei, ce-nseamnă.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Sfătuitorule, prea mult vorbești
Și n-ai habar de lumea de afară,
De toate câte ... tu le zici “lumești”,
Așa că taci și, poate-ntâia oară,
Încearcă ce-i normal: să te oprești!

Nu mai vorbi de lucruri ce nu știi
Tu, cel ce doar cu vorbe te fălești!
Ești mortul ce, spre lumea celor vii,
Își vinde-nchipuitele povești
Și tot conjugă verbul “a iubi”.

Nu ai habar, n-ai simțuri, n-ai nimic
Cu care poți veni în ajutor
Acelora ce vor, măcar un pic,
Să simtă fericirea până mor,
Așa că taci! În lume, ești prea mic.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Și azi e bătălie prin înalt,
Iar nori nu sunt. Săgeți dogoritoare
Se-nfig, nimicitoare, în asfalt
Și-aduc prin gânduri ploaie și răcoare.

O ploaie-adevărată de-ar veni,
Aș merge-afară și, sub stropii ei,
Nu mi-ar păsa de ochii ce-ar privi
Și n-ar ști ce încearcă pașii mei,

Căci singur, pe un ritm ce-l știu doar eu,
I-aș potrivi cu notele văzute
Pe-un portativ ce-apare-n visul meu
Când toate par demult, demult, pierdute.

De va ieși un dans apreciat,
Voi împărți aplauze cu ploaia
Și, de-aș putea, cu visul ce-am visat
Când sufletul mi-l cotropea văpaia.

Dar ploaie nu-i și nici nu dă vreun semn
Acelor fluturi toropiți, pe flori
Ce-i mai primesc, dar fără un îndemn
Trimis, ca un parfum, spre pețitori.

E-atât de cald alături, pe asfalt,
Încât din aripi pline de culoare
Se scurg, ca niște stele din înalt,
Luciri ce-au devenit dogoritoare.


Din vol. “Aripi de azur”