Mai trec, uneori, pe la tine
Să-ți simt răsuflarea fierbinte
Și focul din buzele-ți fine.

Mai trec prin aduceri aminte
Și-ți las, peste umeri, săruturi
Din gânduri ce vin să te-alinte.

Străbat, ca un vis, începuturi
Din lumea ce-mi pare adusă 
Pe aripi albastre de fluturi.

Din astre-o poveste nespusă
Își cântă uimirea spre mine
Când vede privirea-ți sedusă,

Căci trec, uneori, pe la tine.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Dansați voi, umbre vesele și vii,
căci nu mai sunteți gânduri de-altădată,
nici vise ori frânturi sau cioburi, mii,
ci mă-nsoțiți spre zorii ce se-arată!

Dansați, în timp ce vă privesc senin
cum colindați pereții din cabană
în ritmul flăcărilor din cămin
ce, în mișcări de salsa, vă emană!

Priviți cu bucurie înspre noi
și-aștept, cu nerăbdare, să îmi spuneți:
tabloul cel fantastic de sub voi,
puteți în nemurire să-l transpuneți?

Pictați întâi doar ochii-mi ce lucesc,
cu bucuria dragostei depline,
privind, alături, ceea ce iubesc,
și care e alăturea de mine!

Schițați, ușor, un umăr dezgolit
pe care-aștern acum sărutul tandru,
mai zăboviți pe șoldul arcuit,
și faceți, din penel, apoi, meandru!

Dansați voi, umbre, vesele și vii
și spuneți: brațul ce o odihnește
pe cea mai mare dintre avuții
e vis, e gând, sau cel ce-o ocrotește?

În zâmbet are bucuria mea!
Pictați-i a obrajilor roșeață,
dar bucurați-vă: nu-i gând, e ea,
și suntem, de acum, legați pe viață.

Din vol “Oare”

Se vesteau, prin brume, turmele de oi,
Cu talăngi în zbateri și lătrat de câini,
Cu chemări ai celor ce purtau în mâini
Bâte noduroase, parcă de război.

Coborau din munte, ca un mic torent,
Către lunci în care locul de iernat
Le-aștepta c-un Soare încă ne-nghețat
Și o stână unde timpul e absent.

Le priveau stejarii ancorați pe-un deal
Scurgerea la vale ca un carambol
În fuior de lână, cu un tors domol
Într-un fir cu viața-n timpul ancestral.

Mângâiau cu frunze gata de iernat
Mițele crescute-n toamnă ca un dar
Bun să îi creeze gerului amar
Când va fi, în lume, iarăși acceptat.

Turmele coboară doar când frunze mor
Și, în iarna aspră, albul e stăpân
Peste nemurirea plaiului român
Din împărăția doinelor cu dor.

Din vol. “Aripi de azur”

Poveștile noastre așteaptă
mirajul din serile reci
în care cu mine mai treci
prin clipe trăite demult.
Sunt gata să treacă, în șoaptă,
de umbre ce-n ziduri le-atrag,
de flăcări privite cu drag,
de-un aer cu iz de ocult.

Poveștile nu au vechime –
sunt fragede ca în trecut
și sunt ca un vis la-nceput,
pornit pe-o potecă de Rai.
În pașii cu urmele prime,
timizi, ca și ele pe-atunci,
se văd adânciri în porunci
de care, să știi, nu puteai.

Porneau, negreșit, din destinul
cel scris pentru noi undeva
și care, doar el, ar putea
să știe de-a fost doar noroc
sau el a-ncheiat cu aminul,
căci clipe din calde povești
sunt cele în care îmi ești
sortită, alături, la foc.

Din vol. “Aripi de azur”

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață
De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal,
Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață,
Iar frigul este rege-n tabloul hibernal.

Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este
Deasupra de regatul odată înverzit;
E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste,
Coșmarul unei toamne în clipa de sfârșit.

Își tremură mirarea în frunze-ngălbenite
Un fag ce își retrage șuvoiul vieții-n el,
Lăsând în scoarța-i aspră durerile venite
Cu albul ce-l întinde un nemilos penel.

E albă nemișcarea și-n umbre e tăcere,
Pădurea e decorul tabloului neviu
Cu tușe-nfrigurate, atingeri de durere
Și strigăte-nghețate, lăsate în pustiu.

Când, amenințătoare, apar, din vremi trecute,
Sub pelerine albe, stihiile ce sorb
Din ultimele frunze culorile pierdute,
În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb.

Din vol. “Eterna căutare”

E doar o potecă pierdută-n pădure
ce pare strivită de umbrele morții,
ascunse prin frunze, la marginea porții
deschisă vremelnic de mâini imature.

E-o sârmă din ghemul trimis la topire
din care, curând, se vor trage noi sârme,
sau poate oțeluri, a navelor cârme,
ori munți de gunoaie-n a lumii zidire.

E-un film sau mai multe secvențe păstrate
din multele duble pierdute-ntr-o fugă
pe scena privită de-o doamnă cu glugă
ce-așteaptă, senină, finalul la toate.

Merg singur pe firul subțire de ață,
Alerg printre umbre urmând o potecă,
Adun amintiri într-o videotecă,
Și fac toate astea-ntr-o singură viață.

Din vol. "Oare"

Eu cred într-o altfel de viață
decât cea de-aici, pe Pământ,
în care nimic nu e sfânt
și-n suflet iubirea-mi îngheață.

Eu cred într-o viață mai sus
de nori și de stele, de tot,
în care e-o lege, socot,
de orice-ai gândi, mai presus.

Aș vrea să mai cred că ceva
din viața de-acolo ar fi
în mine și, poate,-ntr-o zi,
voi ști ce să fac, de la ea.

Căci visul meu vechi a apus
în noaptea când el a plecat
de viața de-acolo chemat,
și tot ce-am visat s-a distrus.

De-acum, tot ce sper e ca eu
să nu-mi pierd credința că-n cer,
ascuns printre stele, stingher,
un suflet ‘l-așteaptă pe-al meu.

Din vol. “Călător prin gânduri”