La cheul unde se-amarează vase,
Voia să folosească o frânghie
Să-și lege, între iahturi arătoase,
Bărcuța cu aspect de jucărie.

Era mai veche, prea demult vopsită,
În lemnul ei pătruns de ani pe ape,
Erau dovezi de viață urgisită
Și semne că sfârșitul e aproape.

N-ai fi crezut că încă mai plutește
Și n-ai fi prăpădit pe ea nici ortul,
De nu-i vedeai, în jur, cum strălucește
O aură cum nu văzuse portul.

Avea frânghia lui, nu o parâmă,
Iar barca îi era o viață-ntreagă,
Clădită-ncet, fărâmă cu fărâmă
Din tot ce îndrăznise să aleagă.

A tras din greu, dar s-a legat la cheul
În care-atâtea iahturi arătoase
Ce n-au știut, în viața lor, ce-i greul,
Se-nclină aurei maiestuoase.

Din vol. “Aripi de azur”