(Schaltiniena)

Era o coadă în aeroport
De parcă se golea întreaga țară
De-aceia ce-și doreau să meargă-“afară”
Cu cel mai sigur mijloc de transport.

Cu buletine ori cu pașapoarte,
Se-nghesuiau la punctul de control,
Vociferând că sunt grăbiți, chiar foarte.

Dar, brusc, o liniște s-a instalat,
De parcă-aeroportul a-nghețat:

Trecea pe coridor o stewardesă.


12 apr. 2022

Și se făcea că mergi, luând cu tine
bucăți întregi din galaxia mea
rămasă-n întuneric și ruine,
cu stele stinse-ntr-o tăcere grea.

Iar pașii tăi, în mersul prin lumină,
treceau cu grija anilor pustii
pe-o cale nouă, rece, anodină,
pe care să te-ntorci n-ai să mai știi.

Se mai rotea-n căușul palmei tale
un soare trist, cuprins de asfințit,
ce-și transforma lumina în petale
și gânduri copleșite de  sfârșit.

Iar tu mergeai, treceai prin visul meu
pășind ușor pe versuri de poeme
și nu știai că-i drumul către-un cheu
la care-am să te-aștept oricâtă vreme.

Din vol. “Eterna căutare”

În locul meu de taină, timpul are
momente ce se-amestecă, vrăjite,
și îmi aduc spre viitor trecutul
așa cum l-am parcurs, doar că îmi pare
prea gârbovit sub vise ne’mplinite.

Am rădăcini în visele-mi rebele
pe care sunt uitări depuse-n salbe,
înșiruiri de renunțări și lacrimi
din vremuri mai ușoare sau mai grele,
ce par, plutind prin timp, fantome albe.

Îmi cresc treptat, sub aparența verde,
senzații neplăcute în tulpină,
și numai eu le văd, în scurte clipe
din timpul care, uneori, îmi pierde
chiar visul cel cu veșnica grădină.

În locul meu de taină, timpul trece
spre-al veșniciei invizibil prag,
dar mă opresc, mi-e teamă să îl calc;
las mintea neștiutul să-l disece
și simt, din viitor, chemarea, vag.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Ți s-au ascuns privirile în mare,
iar gândurile tale dorm, senine,
când printre nori apare o cărare
și-o rază vrea durerea să-ți aline.

În briza dimineții, o șuviță
încearcă să îți mângâie obrazul,
se leagănă, la gât, o cruciuliță
ce-ți știe taina, dorul și necazul.

Căci, cel plecat de-atâta timp de-acasă,
poate-ar veni, dac-ar putea să știe
că, din iubirea lui, acum te-apasă
noi frământări, și chin, și bucurie:

În tine e, de-o vreme, o ființă
ce crește, e a ta, o ții aproape,
iar tu, doar cu speranță și credință,
aștepți s-apară cel pierdut pe ape.

Ți-e greu să te ridici, privirea-ți caldă
e-atinsă, fin, de roua dimineții,
iar verdele din ochii tăi se scaldă
în strălucirea Soarelui și-a vieții.

Din vol. "Zece"

Ciopleam, de-un timp, la propria-mi statuie
- Era ușor să dau cu dalta-n vânt -
Căci fără de idei, ci doar cuvânt,
Mai bine nu te-apuci de poezie.

Nu îmi ieșea nimic, și m-a durut
- Că aș fi vrut să fiu și eu … cu vază -
Dar chiar în degetul cel mijlociu, de bază,
Să mă lovesc?  Vă jur că nu am vrut!

Din vol “Hai, pa!”

Simțeam, într-o noapte, că mor,
căci gându-mi plecase în zbor
și, negru, intrase-ntr-un nor
cu țipete de “Never more!”.

Erau cam prin zona lui do
pe-o notă ce nu pot eu s-o
imit, dar v-asigur că-i o
invenție-a lui Alan Poe.

Și, cum nu puteam eu să dorm,
mi-am zis: “Ia să-ncerc să transform
ceva-ul acesta diform
în gânduri cu care s-adorm.”

Și-atunci, “never more”-ii acei
din norii cei negri și grei,
mi-au fost, deodat’ porumbei
pe nori-așternuturi de zei.

Coșmaruri sau gânduri de dor,
nu vreau să mai am ... never more.

Din vol. “Hai, pa!”

Ai putea, în astă seară,
pentr-o oră, două, șapte,
să faci ploaia să dispară
din privirile-ți de noapte?

Norii de pe cerul gri,
hai să-i alungăm departe
și, din clipele pustii,
să fugim ca dintr-o moarte!

Să-nviem, cumva, pe-o stradă
fără nume, pe-nserat,
în secunde ce-or să cadă
ca-ntr-un timp demult uitat!

De-am putea să ne iubim
timp de-o oră, două, șapte,
n-ar conta nici că murim
așteptând o altă noapte.

Din vol. „Cântecul visurilor”

Misterioasă-n liniștea lagunei,
la adăpostul algelor marine,
așteaptă apariția străbunei
la care-i învățată să se-nchine.

Povestea ei e veche, milenară,
și prea puțini au reușit s-o vadă,
iar când, în fața lor, a vrut s-apară,
au fost vrăjiți de cântu-i de naiadă.

A fost văzută și sub altă formă
și doar legendele sunt o dovadă
că, în păduri, o nimfă se transformă
în grațioasa, tânără, driadă.

În noaptea ce urmează va alege
din tot ce îi va oferi străbuna,
destinul ce, de-acum, îi va fi lege,
nescrisă, dar vegheată de Fortuna.

Privirea i se pierde printre ape
iar gândul ei străpunge suprafața,
din cer și Soare vrând să se adape,
Pământului întreg să-i vadă fața.

E liniștită-acum femeia mării
iar așteptarea ei e pe sfârșite
căci gândul ce s-a-ntors din largul zării,
îi spune că-i deja pe asfințite.

Din vol. "Oare"

Aud chemarea zilei când noaptea mă-mpresoară
Și strigătul luminii în visurile ei,
Neliniști mă inundă în fiecare seară
Când cerul licărește-n alaiuri de scântei.

Parfumuri mă inundă, aromele dansează
În umbre ce se-nalță purtate printre nori
Ascunși prin întuneric, împinși de câte-o rază
A lunii ce-i gonește departe, înspre zori.

Pe buze, murmurate, cuvintele-mi sunt șoapte
Ce se avântă-n ceruri cuprinse de fiori,
Amestecate-n forfot de aripi și de noapte
Cu larma primăverii din zborul de cocori.

Cuvintele acelea sunt ruga mea de seară,
Sunt gânduri ce se-nalță în șoaptele-cuvânt
Purtate înspre ceruri, cu vina-n primăvară,
Căci a venit prea plină de tine, pe Pământ.

Din vol. "Călător prin gânduri"