Zâmbea lumina mea uimirii tale ținută în privirea-mi caldă strâns, cu grijă ca pe-a lacrimilor cale, să șteargă urma ultimului plâns.
Și ți-am zâmbit de-atunci, trecând prin vreme și-ți mai zâmbesc și azi, iubita mea, când îți pictez iubirea-mi în poeme și-ngenunchez, umil, ‘naintea ta.
Ca și atunci, privirea mea revarsă, în unduiri din faldurile ei, o flacără ce curge și se varsă asupra ta c-o mare de scântei.
De vrei nectarul zeilor să bei, fă-ți buzele o cupă, iar izvor îți voi fi eu, turnând prin ochii mei tot ce am strâns în clipele de dor.
Strângeam în brațe o chitară Și te priveam Când îți cântam. Eram îndrăgostit de tine, Iar cântul meu, Pe-acorduri fine, Te-nvăluia cu șoapta-i caldă Când eu, din ochi, te mângâiam.
Tu mă priveai, văzând în mine O nouă zi de primăvară, Cu păsările-n drum spre casă, Cu Soare blând Și mai frumoasă Decât oricare dinainte, Decât ce-a fost odinioară.
Era târziu, cu stele-aprinse Și Lună Nouă. Mă priveai, Iar trupul tău a vrut să-mi cânte, Căldura lui să mă-nfierbânte Și să îmi fie el chitară Atunci, demult, când mă iubeai.
- Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată: N-am Net și nici mobilul nu-l mai am, Sunt singură, mă simt abandonată … Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!
C-am mai făcut-o noi, ți-aduci aminte? Era atunci când n-am avut curent, Tu ai venit și … n-am prea fost cuminte, Dar - cum să zic? – a fost un accident,
Iar vina cred c-a fost a lumânării, Căci pâlpâia de m-am crezut în vis … Și-acolo nu-i păcatul înșelării, Căci toți visează la … ce nu-i permis.
Acum nu vreau decât să mai verific, Să știu și eu ce-a fost sau ce n-a fost, Iar adevărul vreau să-l identific, Deci … n-ai veni degeaba, vii c-un rost.
Iar, dacă vii, s-aduci și-o sticlă de-aia Cum ai adus. Mai știi, când s-a golit, Că ne credeam pe plajă la Mamaia, Iar tu-mi spuneai că ești îndrăgostit?
Lacul de sub cuibul șoimului de stâncă Din ținutul aspru-al golului de munte, Își adună-n apa rece și adâncă Razele de Lună care-i cad pe frunte.
Noapte-apăsătoare, liniște deplină, Fantomatic, lacul își trăiește-n vise Dragostea naiadei care-i mai alină Din durerea pentru ceea ce iubise.
Răsăritu-i este visului sfârșire, Iar întreaga ceață înspre nori dispare Când un zbor de aripi vine cu iubire, Lacului să-i fie înc-o alinare.
Pe oglinda-i rece, două siluete Își reflectă-n unde albul ne-ntinat De iubiri trecute sau iubiri secrete, Pure ca Lumina care le-a creat.
De pe stânca-naltă, pasărea de pradă Își mijește ochii, îi privește-n pripă Și întoarce capul – nu mai vrea să vadă Dansuri noi, în taină, cum se înfiripă.
Daniel Vișan-Dimitriu 