Sunt zile când se-ntâmplă să fiu trist Și vreau de toate să mă-ndepărtez, Să-mi fac amestecuri de alchimist Din ce a fost cu înspre ce cutez.
Îmi place-atunci să merg în sus, pe munți, Cu cortul și-alimentele-n rucsac, Să trec un râu de munte peste punți, Și să îi dau tribut, de griji, un sac.
La marginea pădurii, într-un cort, Privind spre nori ce merg pe cer grăbiți, Mă odihnesc puțin după efort, Și-închid, o clipă, ochii obosiți.
E cald, e bine, o cafea, un foc... Îmi iau bidonul, merg spre un izvor Pe care-l știu aproape, într-un loc Cum nu se poate mai îmbietor.
Desculț, prin iarbă, după câțiva pași, Aud o voce de prin alte vremi De care sunt și îngerii atrași, Un cânt din vremea marilor boemi.
Îi văd, în apă, corpu-i strălucind Sub soarele ce-o scaldă, la zenit, Ea mă privește languros, zâmbind, Și mă întâmpină c-un "Bun venit!"
Puțin cam rece-i apa, recunosc, Dar nu destul de rece ca să-mi sting Un dor mai vechi, pe care mi-l cunosc Și care îmi tot crește când o-ating...
Privesc în jur, și totul e la fel, Furnici îmi par c-aleargă-n lung și lat... Din iarbă, îmi zâmbește un cercel. Să fie vis, ori chiar s-a întâmplat?
Când voia să audă cum bat clopotele lumii, deschidea larg fereastra și asculta. Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu bâiguind: “Adânc, adânc!” la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate dintr-un cer fals.
După o vreme, a vrut să caute urme căzute și a intrat într-o pădure de cruci răspândite printre aleile viitorului. Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident, se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”. Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…
A mai trecut o viață și câteva morți până când cineva a descoperit într-o grădină un rând cu lemne uscate, căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate adânc, adânc.
Iubita mea, să scriem o poveste, vrei? O scriem, o rescriem și-om vedea, atât cât timpul nostru este, de pot, iubirile celeste s-o depășească în splendoarea ei.
A fost, demult, o noapte ca niciuna -n mai, când am simțit în sânge un tumult de parcă stelele și luna cântau în el, cântau întruna, iar tu, pe melodia lor, dansai.
Și te priveam, și-am început cu tine -un dans pe-un cântec nou, pe care nu-l știam, dar îl simțeam cum îmi devine, prin vocea ta, ceva din mine și pentru tot ce va urma, avans.
Am înțeles că visul se încheie. Zei ce pânzele destinului ne țes, te-au îndrumat, de sus, c-o cheie și-n suflet ai pătruns, femeie, ca o poveste. Hai s-o scriem, vrei?
1. Plutind pe apele line, sub primele raze de soare, Pari ultimul fulg de zăpadă al iernii ce moare. Pluteşti într-o lume străină, stingheră, cu ochii în zare, Sperând să-ţi găseşti partenerul în stolul ce-apare. Sunt mulţi, dar el este acolo, îl ştii doar din visele tale, Curând se desprinde din ceată şi-ţi iese în cale. Sub aripa neagră a nopţii ce-n linişte-acoperă linul, Încet, două umbre se-ndreaptă să-nfrunte destinul.
2. E altă primăvară şi alt soare, Acelaşi lac albastru cu-ape line. Aceiași doi, cu-aceleaşi forme fine, Privind nerăbdători aceeaşi zare.
Din cer, ca nişte fulgi enormi coboară Acelaşi stol, aceeaşi societate De care ieri fugeau, pe lac se-abate, Spărgând tăcerea ce îi înfioară.
3. Dar iată-l, Cavalerul negru! Senzaţia, Ispita Şi prilejul. Enorm nufăr negru Printre atâta alb Şi verde Şi albastru. E singur Şi e negru, Iar ea, Descătuşată parcă De monotonie, Îi iese înainte Cu un ţipăt De plăcere.
Daniel Vișan-Dimitriu 