E-o luptă-n care sufletul se zbate,
surprins de forța ce i se opune,
de gândul care nu i se supune,
și-i spune, cu tărie: “Nu se poate!”
El n-are logică - el e iubire -
și nu-nțelege cum de e posibil,
când totul este clar și e vizibil,
să nu te bucuri de o regăsire
c-un altul, care e menit să-ți fie
aproape și acum și-n nemurire,
gândindu-te că nicio amintire
nu întărește simpla alchimie,
enigmă pentru-ntreaga omenire,
pe care el -și numai el- o știe.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Hai, vino să-mi fii partitură,
Să-mi iau cu privirea din tine
Doar note cu-aspecte feline
De pe-un portativ aventură.
Pianul să-ți fie-așternutul,
Iar tu, cu mișcări languroase
De mâinile mele atrase,
Iubirii să-i fii începutul.
Să fiu vinovat de-a ta vină,
Să fii, pe-un pian, vinovată
De lumea rămasă uitată
În muzica noastră deplină.
Din vol. “Eterna căutare”
De crezi că-i liniște în val
Când se pornește pe câmpii,
În roșul macilor de-ai fi,
Te-ai vrea pe câmpul ideal.
Un cer curat, ca de cristal,
Adânc, în suflet, te-ar privi,
De crezi că-i liniște în val
Pornit pe-a’ mărilor câmpii.
La orizontul ireal,
Cu zori ce te-ar privi mirați,
O poartă-ar aștepta să bați,
C-o rugă-n ochi, în gest final,
Ca liniștirea unui val.
5 iun 2021
Încerc din răsputeri, privind la stele,
să descifrez, în tremuratul lor,
mesajul ce-ar putea, pe loc, să-mi spele
din gânduri, amintirile ce dor.
Aștept s-aud un cânt ca altădată,
când le priveam, cu ochii larg deschiși,
cu inima zvâcnind, înaripată,
cu mintea fără norii indeciși.
Dar tot ce-aud e un cântat de greieri
și e plăcut, e-o bucurie-n el
ce-alungă-n amintiri ce le cutreieri,
tot ce a fost și nu mai e la fel.
Sunt vindecat sau mi se pare mie?
Nimic în jur nu pare că-i lumesc,
iar steaua care ar putea să știe
se-ascunde și nu-mi spune: te iubesc!
Din vol. "Chipul iubirii"
Privirea-ți se pierde pe marea în riduri
Ce-și urlă-ncruntarea spre piepturi de stânci
Înfipte în țărmul de gânduri adânci
Cu Ane zidite-nafară de ziduri.
E-un zbor peste-o mare ce vrea a te ține
Departe de-Olimpul pe care-n destin
L-ai vrut, l-ai avut și acum îți e chin
Săpat pe ascuns în adânc de suspine.
Pe țărmul în care pierdută ți-e calea,
Nisipul se scurge-n abisul ivit
În urme lăsate de-un pas istovit
Ce știe că nimeni nu-i mântuie jalea.
Și zorii așteaptă și nu vor să iasă
Din apele mării, să curme furtuni,
Să schimbe cu ele un loc în genuni
Și-adâncul să fie durerilor casă.
Se-ntoarce privirea spre suflet c-o rană,
În ochi întristarea-ți înoată în vid
Spre locul în care Olimpul din zid
Își poartă prin veacuri uitarea de Ană.
Din vol. “Eterna căutare”
De ziua ta, pe-ntâi de cireșar,
te văd, ca-ntotdeauna, o copilă
pe care zeii mi-au trimis-o-n dar,
atât de minunată și fragilă.
Trecuseră atâtea vieți de când
te-am întâlnit, în lumea cea străveche
și ți-am promis, cu sufletu-mi plecând,
că numai tu-mi vei fi, pe veci, pereche.
Există, poate,-o carte-n Univers
în care, pentru noi, e scris destinul
iar noi să fim doar un final de vers
ce strofei îi asigură divinul.
Te strâng în brațe astăzi și aș vrea,
în viața asta care ne unește,
să-i mulțumesc destinului cumva,
și te sărut … ca soț ce te iubește.
Din vol. "Chipul iubirii"
Ploua în Craiova aseară,
Iar noi, prin atingeri de gând,
Am vrut, pentru vremea de-afară,
Să fim stropi de cer, fremătând.
Și-am fost, printre stropii de ploaie,
Doi îngeri veniți pe Pământ
Cu aripi arzând în văpaie
Și doar cu iubirea veșmânt.
Schimbam, din albastru-n albastru,
Priviri cu reflexii de Rai,
Dorindu-ne-un colț de sihastru
Ferit de al lumii alai.
Fereastra terasei, plouată
Cu stropii de lacrimi de zei,
Părea printre timpuri uitată,
Când mi te priveau ochii mei.
Și-am fost, și mi-ai fost o-ncântare
Când toată ființa-mi șoptea
Că-s îngeri și îngeri sub Soare …
Iar ploaia-n Craiova cânta.
Din vol. “Eterna căutare”
Coborau din cerul unui răsărit
Raze-mbietoare, ca și când un rai
Ar veni spre mine c-un întreg alai
De lumini ce-și poartă straiul aurit.
Umbrele întinse doar sub pașii mei
Aduceau din visuri praful unui drum
Așternut pe-o vară care, nicidecum,
N-are-nflăcărarea unei odisei.
M-am oprit din drumul gândurilor sumbre
Și-am trecut colina spre un vis frumos,
Ca o mângâiere, ca un cânt duios
Ce închide calea urmelor de umbre.
Îmi pluteam uimirea fără apăsare,
Drumul de acolo îmi era senin
Ca un cer de vară în decor marin,
Ca promisiunea lumii viitoare.
M-a-nrobit chemarea visului din Rai
Și-am simțit iubirea că îmi e stăpână
Când, în lumea-ceea, mi s-a-ntins o mână
Ca de zeitate. Zeea, tu erai.
Din vol. “Cântecul visurilor”
A-mprăștiat aroma primăverii
în zări ce l-au primit plăcut surprinse,
i-au mulțumit, cu inimile-aprinse
și l-au privit plecând, în pragul verii.
Le-a mângâiat, în trecere, cu rouă,
în dimineți mai reci și chiar în noapte,
în zborul spre apus și miazănoapte,
zâmbind spre stele ori spre luna nouă.
Acum a obosit și nu mai poate
să-și ducă adierea lui plăcută
spre zările de-acum înconjurate
de vânturi ce-au venit să le arate
că au crezut vioară o lăută.
Se lasă pe pământ și îl sărută.
Din vol. "Oare"
Într-o zi, spre sfârșitul lui mai,
Mă simțeam ca un pașă-n serai.
Ce-o fi fost, nici acum nu-nțeleg
Și aș vrea, că-i mister, să-l dezleg.
Oi fi fost sub o vraja de zână
Ori aveam mâncărime la mână
Când stăteam pe fotoliu-ntr-o rână
Și-atingeam câte-un șold de cadână.
Și-mi plăcea – o, my God! – ce-mi plăcea
Când, mai sus, mâna mea atingea
Rotunjimi dintr-o lume de vis!
Ce să mai! - un serai ... paradis.
Oh, ce zi! Ce a fost, ce n-a fost,
Cred c-avea-n ziua-ceea un rost,
Că mi-a fost zi de dulce, nu post
Ca acum: robotind ca un prost.
Muncă, eu? Munca mea-i să gândesc
Și, cumva, chiar acum mi-amintesc
De o zi când prin juru-mi muncea,
Prin „serai”, doar o singură ... Ea.
Din vol. “Dor de lele”
Daniel Vișan-Dimitriu 