Era de râs prin sat, la Gura Văii Iar noaptea nu prea mai putea să doarmă; Era bătrân pe lângă toți flăcăii Ce se-adunau să bea (făceau și larmă).
Era de-un leat cu ei doar ... pe la minte Și, cot la cot sau bere după bere, Turnau întruna bancuri, iar Axinte, Patronul cârciumii, striga: “Muiere,
Mai vino cu un rând, că plânge masa!” ...Și se distrau în noapțile de vară. Doar că era Nebuna, Ofticoasa, Pe care-o deranjau și zi, și seară,
Că nu putea dormi de gălăgie; Zicea că nu putea ieși la budă De frica lor, că s-ar putea să fie Ori violată, ori văzută nudă,
Căci vara, în canicula cea mare, Ea nu suportă peste ea vreo treanță, Că-i cam voinică și transpiră tare, Iar la căldură n-are toleranță.
Sătui de ea, s-au hotărât flăcăii Să-i joace-o festă, dar așa - completă, Să fie un exemplu-n Gura Văii: S-o fotografieze pe babetă.
S-au înarmat cu camere și blițuri Și s-au ascuns prin pomi și-n niște șanțuri; Erau toți veseli, după multe sprițuri, În noapte, ca fantome fără lanțuri.
Iar sarcina cea grea: s-o scoată-afară În toată goliciunea, fără teamă, I-au dat-o lui Mărin c-așa votară, Și doar el știe să se bage-n seamă.
A început Mărin cu miorlăitul, De-ai fi jurat că-i datamai motanul Avea volum, știa afurisitul Cum face un mârtan ce-și ceartă clanul.
Nu au trecut nici două-trei minute De când băieții așteptau s-apară, Că se-auziră țipete acute Și, în papuci doar, a ieșit afară.
Așa-ceva, veți crede că-i poveste Cu blițuri, râset, urlete sau șoapte, Dar baba, pân’ să prindă ei de veste, Trimise-o oală-n capul lor. De noapte.
Ei s-au ales cu câte o amendă, Dar pozele au circulat tot anul, Povestea s-a tot spus, e-acum legendă C-un mare personaj: Mărin Motanul.
Tu știi câte stele sunt? Muuuuulte, Iar copacii le numără. Vrei să vezi cum numără copacii stelele? Uite: fiecare frunză are o stea a ei, una singură. Nu încerca să numeri frunzele! Privește spre mine: în seara asta voi începe să tremur ca o frunză în privirea ta.
Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare, Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i, Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.
El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri, A coborât scânteia trimisă prin eteruri Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.
Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor, Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor, Îi caută puterea, deşi se tem de ea, Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,
Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi, E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi, Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.
În mine-s adunate din mii și mii de ani, Secretele aflate de greci şi de romani În vremurile-n care, de lucruri noi avid, Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.
Daniel Vișan-Dimitriu 