E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi 
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
La care, în genunchi,
Îmi tac nefericirea 
Și să o schimb, mă jur.

“Ridică-te” -
Șoptiră, deasupra mea, din ramuri
Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal -
“Și fă-țí din înserare
Amestec de balsamuri
Apoi, din visul nopții,
Al vieții madrigal!”

M-am ridicat
Și totul părea o feerie:
Pluteau pe unde raze, iar liniștea din lac
Se transformase-n imnuri,
În cânt de bucurie
Ce-mi aducea miresme
De flori de liliac.

Din vol. “Eterna căutare”

O, zei nepieritori, ce v-am făcut
de v-ați întors privirea de la mine?
-căci sunt prea multe zile ce-au trecut
de când aștept un vânt ce nu mai vine.

V-am dat ofrande, v-am făcut pe plac,
și n-am avut decât o rugăminte:
atunci când drumul vieții am să-l fac,
să vă aduceți și de mine-aminte,

să m-ajutați, pe calea mea să merg,
furtunile să nu mă-ndepărteze
de cea spre care-aș vrea acum s-alerg,
dar vântul s-a gândit să înceteze.

Nu cer prea mult, nu vreau nimic în plus,
sunt un soldat ce a luptat pe mare,
iar vouă-ntotdeauna m-am supus
și m-am plecat în sfântă venerare,

dar ea m-așteaptă, mai curând să vin,
să o salvez de-atâta pasiune
cu care curtezani ce nu se-abțin
o urmăresc și speră-ntr-o minune.

Ea știe c-am să vin, că am cuvânt,
că-n viitor va fi a mea regină,
dar timpul s-a oprit, trimiteți vânt
și dovediți-mi grația divină!

Din vol. “Călător prin gânduri”

Sub cerul de sânge, îl doare
tăcerea ca într-un mormânt
a visului care s-a frânt
în vara ce plânge și moare.

Copacul, puternic odată,
credința-n iubire-a pierdut
și simte un rece sărut
al toamnei ce i se arată.

Distrus de o vară fierbinte,
cu frunzele arse-n pârjol
și-n el doar cu sete și gol,
așteaptă un semn să-i alinte

durerea din suflet și speră
ca trecerea-n alt anotimp
să-l facă să uite, în timp,
de vara ce-a pus frontieră

și-a ars, într-un mod nepermis,
credința-n iubire și vis.

Din vol. "Zece"

Te-ai oprit, din al vieţii tumult,
la o poartă ce-nchide trecutul
dintr-un timp ce ţi-a fost, mai demult,
aliat, când creai neştiutul.

Vrei să vezi prima zi, cea dintâi,
ziua-n care, din noaptea eternă,
ai venit şi ai vrut să rămâi
într-o lume prea goală şi ternă.

Ai creat Universul întreg
cu puterea pe care-o aveai,
iar cu timpul alături, strateg,
ai făcut dintr-un haos, un rai.

Te-ai oprit la o poartă. Un vers
e-n simboluri parola divină
ce deschide un vechi univers
încărcat cu-a iubirii lumină.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Ți-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simțuri noi, puternice și apte,
îți colorează visul de vestală.

Cu fața către cer, îți cauți drumul
spre liniștea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars și te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ți-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit și-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari și turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieții fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în liniște și pace, spre lumină.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Era în alb. Tot albă – sclipirea de la coasă,
Privirea ei – în flăcări, un mers grăbit și, totuși,
Nu tremurau nici apa, nici frunzele de lotuși,
Sub pasul care-adună și duce umbre-Acasă.

Cu nimb de nemurire și râs ca de hienă,
Strivea tăcerea nopții pe dalele de plâns
Aliniate-n timpul din viața-n care-a strâns,
În palmele durerii, arome de cangrenă.

Se zvârcolea, tăcerea, în zarvă de cuvinte
Ce-și bâiguia finalul în scâncet alb-lăptos,
Fior adus din visul de șarpe sinuos
Al celui ce, iubirea, o-nsămânțează-n minte.

Prin mlaștina creată de-o stea ce lăcrimează,
Ascunși în ceața deasă, cocorii, triști, dansează.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Trec prin fumul de țigară
Cu privirile … lulea,
mai mijite, mai în doară,
dar sunt, fix, la masa ta.

Mai coboară pe sub masă,
se rotesc, aiurea,-n fum,
te învăluie … Frumoasă!
… iar țigara mea e scrum.

Mă ating degrab’ la coaste...
Parcă una ... n-aș avea!
Gânduri pline de contraste
îmi șoptesc: e coasta ta.

Mă ridic, mi-adun curajul,
dar mă simt ca un boboc
pregătindu-mi, grav, tirajul
de cuvinte: “Ai un foc?”

Din vol. “Dor de lele”