În șerpuirea drumului de care,
E forfotă, e praf și, mai ales,
E-o bucurie greu de înțeles
De cei ce vor doar umbră și răcoare.

Sunt obosiți, căci munca la cules
I-a obligat, sub razele de Soare,
Să-ndure înc-o zi chinuitoare
De muncă și căldură în exces.

Nu cei bătrâni sunt obosiți de vară,
Nu ei, cei care-o viață au muncit
Pământul sfânt din colțul lor de țară.

Cei tineri sunt acei ce-au obosit
Și n-ar mai vrea să vină mâine iară
S-ajute-n munci de care au fugit.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Luni, la prima oră, mă visam James Bond,
Plin de mușchi, celebru, cu priviri astrale
Ce-alegeau pe-aceea de pe mapamond
Care să răspundă farmecelor sale

Și … minune! - filmul (ce-l visam) s-a rupt
Când șoptirea dulce-a buzelor divine
Mi-a permis ca, lunea, altfel să mă lupt
Și să dau în “luptă” ce-i mai bun în mine.     

Nu mai știu durata ăstui serial,                             
Dar au fost, v-asigur, multe episoade,
Care mai de care, eu fiind pe val,
Ea fiind o muză care-n brațe cade

Și-i confuză, biata, căci pe mapamond
Niciun blond nu-i tare cum sunt eu, James Bond.

Din vol. “Dor de lele” 

Făptură unduind sub clar de lună,
cu brațe moi, cu degetele reci,
în șerpuiri descoperind poteci
prin ramuri ce încearcă să se-opună,

de unde vii, din care colț de Rai
te-ai rupt în drumul tău? Cum ai ajuns
în lumea ce părea de nepătruns
a gândurilor mele? Ce le dai?

Săruturi dulci, aduse de departe,
din lumea ta de dincolo de moarte,
din plaiurile tale nelumești?

Cum vei putea în gânduri să trăiești,
făptură unduindă ce-mi împarte,
sub clar de lună, daruri îngerești?

Din vol. “Călător prin gânduri”

Muza mea de vineri, cu un singur gest,
Mi-a făcut privirea ca și ea: zurlie,
Măsurându-i bustul de la est la vest
Cu atingeri pline de … melancolie.

Ea șoptea cuvinte, eu … cum să respir
Când, la orice șoaptă, aerul fierbinte
Îmi făcea plămânii clape de clavir
Ce cântau spre suflet: “Nu mai fi cuminte!”?

Ce să facă bietul, el, atât de mic? –
S-a lăsat în voia unei minți nebune
Ce, din Kama Sutra, îmi cerea s-aplic
Din vreo 64, două-trei. (Pe bune!).

Cum să aibă micul suflețel abțineri
La așa o muză? (Cea de azi, că-i vineri).

Din vol. “Dor de lele” 

În auriul verii, mă încearcă
Emoția din visul ce-a trecut,
Lăsând o amintire să se-ntoarcă
Din drumul ce-o ducea-n necunoscut.

A revenit la porțile gândirii
C-un aer ca de flutur rătăcit
În lanul unde florile iubirii
Îi ofereau un dar neprețuit.

Erau privirile și prețuirea
Pe care o simțea, plutind ușor
În zbor ce își dorea nemărginirea
Cuprinsă-n roșul din petala lor.

A devenit un gând tăcut, albastru,
În lanul amintirilor, sihastru.

Din vol. “Aripi de azur” 

E-o luptă-n care sufletul se zbate,
surprins de forța ce i se opune,
de gândul care nu i se supune,
și-i spune, cu tărie: “Nu se poate!”

El n-are logică - el e iubire -
și nu-nțelege cum de e posibil,
când totul este clar și e vizibil,
să nu te bucuri de o regăsire

c-un altul, care e menit să-ți fie
aproape și acum și-n nemurire,
gândindu-te că nicio amintire
nu întărește simpla alchimie,
enigmă pentru-ntreaga omenire,
pe care el -și numai el- o știe.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

A-mprăștiat aroma primăverii
în zări ce l-au primit plăcut surprinse,
i-au mulțumit, cu inimile-aprinse
și l-au privit plecând, în pragul verii.

Le-a mângâiat, în trecere, cu rouă,
în dimineți mai reci și chiar în noapte,
în zborul spre apus și miazănoapte,
zâmbind spre stele ori spre luna nouă.

Acum a obosit și nu mai poate
să-și ducă adierea lui plăcută
spre zările de-acum înconjurate

de vânturi ce-au venit să le arate
că au crezut vioară o lăută.
Se lasă pe pământ și îl sărută.

Din vol. "Oare"

Ți-e dor de albastru, de soare, de noi,
de primul sărut și de altele-apoi,
de nopțile-n care sub lună-am dansat,
de tot ce-mpreună, un timp, am visat.

Ai vrea, uneori, să întorci din trecut
chiar zilele reci dintr-un timp ce-a durut,
dar care n-a fost niciodată urât,
sub cerul mai trist, uneori mohorât.

Întoarce-ți privirea spre cerul senin
și-alege din gânduri cuvinte de-alin
sau, dacă-i furtună și totu’-i un val,
întinde-ți deasupra albastrul tău voal

Și fă ca, de dragul a tot ce a fost,
să-ți fie seninul etern adăpost.

Din vol. “Eterna căutare” 

Bătea și vânt prin spicele uscate,
Erau și mărăcini prin ele-ascunși,
Iar macii triști, cu capete plecate,
Zăceau în lan, de ghimpii lor străpunși.

Ce zi era! – părea înmormântare:
Cădelnițau pe cer atâția nori
Cu stropi ce se jertfeau, crezând altare
Întinderi pustiite de culori.

Iar pașii tăi se-ndepărtau pe-o cale
Ce se pierdea în cerul amurgit
Cu urme de fâșii zodiacale
Întinse înspre marele sfârșit.

Iar vântul … vântul tremura-n rafale,
Plângând petala macului strivit.

Din vol. “Eterna căutare”

Ai fost o apariție de-o clipă
în ziua-ceea când mă odihneam
și aerul pădurii îl sorbeam
cu lăcomie, în a lui risipă.

A fost o fulgerare, o secvență,
o apariție, un gând nebun,
și-n minte-aș vrea, acum, să recompun
din amănunte, doar acea prezență:

Un câmp de flori, un cal și-o siluetă
în alb, ce se pierdea, treptat, ușor,
în peisajul ademenitor.

Atât de vaporoasă și discretă!
Te-am căutat, de-atunci, stăruitor,
și te mai caut încă, și-mi e dor.

Din vol. "Chipul iubirii"