A fost un octombrie-odată
Și-o noapte cu șoapte din cer:
“Sunt steaua de tine-așteptată!”
Treceai, murmurând, prin eter.

A fost un octombrie-n care,
Din vis îndelung plăsmuit,
Mi-ai fost, pe Pământ, întrupare,
Și vers, și motiv de iubit.

Dar, vezi, și octombrie trece,
Cu zile mai calde, mai reci,
Iar toamna … și ea o să plece,
Ca tine, ca stelele-n veci.

Și, iarăși, o zi mai trecu …
Ce faci, în octombrie, tu?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sălbatic, mândru și neobosit,
cutreier prin pădurea tropicală
ce-mi pare, de milenii, ideală,
căci eu sunt nagualul cel vestit.

Am fost lăsat aici să vă ajut
în viața voastră plină de conflicte,
să v-amintesc credințele relicte
și să vă-ntorc spre timpul ce-a trecut.

Sunt spirit, animal, pot fi șaman
și pot îndeplini orice dorință,
căci în iubire totu-i cu puțință.

Doar dragostea e Raiul pământean,
puterea e în suflet, în ființă,
n-o căutați afară, e în van!

Din vol. “Călător prin gânduri”

S-a îmbrăcat în toamnă casa noastră:
Și-a pus culoarea frunzei ruginii
Pe-nfrigurarea vițelor de vii
Ce își arată strugurii-n fereastră.

Se scurge, printre pete de rugină,
O lacrimă de cer pe-acoperiș,
Dar se oprește, parcă pe furiș,
În streașina cu resturi de glicină.

Prin geamul spart, ca-n vremea de demult, 
Mai trece-o rândunică-n goană mare
Înviorându-i trista nemișcare.

E cuibul gol. Din vremea de tumult
N-a mai rămas nimic. Pot să ascult
Tăcerea unei case vechi … și doare.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Dincolo de puntea dintre noi, 
Umbrele aleargă printre raze
Ce s-ar vrea prin ceruri, înapoi,
De-ar putea să fugă dintre groaze.

Între rău și bine e război,
Dar sunt taberele obosite
Și se-ntreabă ce va fi apoi,
La-ncheierea luptelor cumplite.

Ziua se sfârșește. În apus,
Pacea ar putea să intervină
Și, decât dreptatea mai presus,
Ar găsi că puntea n-are vină

Și, de toate, singur vinovat,
Este-acela care le-a creat.

Din vol. “Aripi de azur”

Iubita mea, te port pe braţe
atât de lin – şi-atât de greu! –
de-mi seacă muşchii-n antebraţe
Iar tu eşti toată-n dorul meu.

Ai ochii-nchişi, pluteşti pe unde,
visezi la luna de pe cer, 
ţi-aş zice: “Ia-o!”, dar ... de unde?
- că-n noaptea asta-s cavaler -

Iubito, n-am, că de-aş avea,
ţi-aş da-o ţie la pachet,
cu steagu’-american pe ea
şi paişpe versuri de sonet.

Așa că, în final, îţi spun:
- N-am luni, dar marți, nu ți-aș fi bun?

Din vol. “Dor de lele”

Am așteptat, cu sufletul la gură,
s-apară dimineața, la cafeaua
ce-a devenit, de-atâta timp, damblaua
‘n-a Fecebook-ului mare aventură.

Ea n-a venit, eu mi-am aprins țigara
și mi-am băut cafeaua cu tristețe
privind în gol sau printre cerculețe
de fum cu o aromă de curara.

Mă mai uitam prin câte o postare,
dădeam și câte-un like de alintare,
căci eu vedeam pe desktop chipul muzei,

c-un zâmbet dulce,-ascuns în colțul buzei,
ce parcă îmi spunea, în locul scuzei:
“Iubitule, beau ceai de anghinare”

Din vol. "Parfum ... vesel"

Pluteam ușor, în zorii dintr-o vară
Prea caldă, prea încinsă, prea de-acum,
Dorind, întreaga zi, să-mi fie seară,
C-un Soare-n căutarea altui drum.

Ba nu! – să fie-acoperit de norii
Din rugăciunea frunzelor din vii,
Neliniștite când se crapă zorii
Cu semne de dogoare peste zi.

Treceam ca timpul ce se-ncurcă-n gânduri
Și face pașii în secunde care
Sunt melci ori blițuri sau ce-i printre rânduri
Atunci când viața e o așteptare

Și totul e lăsat în voia sorții,
Când viile dansează-n vis cu morții.

Din vol. “Cântecul visurilor”

În șerpuirea drumului de care,
E forfotă, e praf și, mai ales,
E-o bucurie greu de înțeles
De cei ce vor doar umbră și răcoare.

Sunt obosiți, căci munca la cules
I-a obligat, sub razele de Soare,
Să-ndure înc-o zi chinuitoare
De muncă și căldură în exces.

Nu cei bătrâni sunt obosiți de vară,
Nu ei, cei care-o viață au muncit
Pământul sfânt din colțul lor de țară.

Cei tineri sunt acei ce-au obosit
Și n-ar mai vrea să vină mâine iară
S-ajute-n munci de care au fugit.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Luni, la prima oră, mă visam James Bond,
Plin de mușchi, celebru, cu priviri astrale
Ce-alegeau pe-aceea de pe mapamond
Care să răspundă farmecelor sale

Și … minune! - filmul (ce-l visam) s-a rupt
Când șoptirea dulce-a buzelor divine
Mi-a permis ca, lunea, altfel să mă lupt
Și să dau în “luptă” ce-i mai bun în mine.     

Nu mai știu durata ăstui serial,                             
Dar au fost, v-asigur, multe episoade,
Care mai de care, eu fiind pe val,
Ea fiind o muză care-n brațe cade

Și-i confuză, biata, căci pe mapamond
Niciun blond nu-i tare cum sunt eu, James Bond.

Din vol. “Dor de lele” 

Făptură unduind sub clar de lună,
cu brațe moi, cu degetele reci,
în șerpuiri descoperind poteci
prin ramuri ce încearcă să se-opună,

de unde vii, din care colț de Rai
te-ai rupt în drumul tău? Cum ai ajuns
în lumea ce părea de nepătruns
a gândurilor mele? Ce le dai?

Săruturi dulci, aduse de departe,
din lumea ta de dincolo de moarte,
din plaiurile tale nelumești?

Cum vei putea în gânduri să trăiești,
făptură unduindă ce-mi împarte,
sub clar de lună, daruri îngerești?

Din vol. “Călător prin gânduri”