Aveam un vis ce taina-și ascundea
prin falduri de secvențe-nșelătoare,
sub care o iubire se ferea
de o eventuală descifrare.

Îmi apărea și ziua, uneori,
când gândurile mele, răzlețite
prin lumile ce-mi provocau fiori,
îi permiteau în voie să profite.

L-am descifrat, iar visul s-a-mplinit,
iubirea a ieșit zâmbind, senină,
din ascunzișul ei descoperit,
și ne-a adus în suflete lumină.

Mi-e dor de visul meu, de taina lui,
Și îi doresc să-l aibă … orișicui.


Din vol. "Chipul iubirii"

Ce faci în seara asta, ne-ntâlnim?
Am auzit că plouă, plouă-ntruna,
Va fi-nnorat și n-o s-apară Luna
Să ne privească-n timp ce ne iubim.

Nici stele nu vor străluci pe cer
Și n-or vedea săruturile noastre
Din noaptea picăturilor albastre
Cu-mbrățisări ascunse în mister.

Sub ploaia rece, ochii-am să mi-i scald
În ochii tăi, ca și întâia oară
Când te-am privit, sub Lună, într-o seară

Și fiecare stea-mi părea smarald
În timpul ce încremenise-afară
Privind, din stele reci, sărutu-mi cald.


Din vol. “Eterna căutare”

Am cheia cetății dorite!
De vrajă, deja, sunt cuprins,
căci dorul rămâne aprins
în clipe ce-mi par adormite.

Mi-e dragă cetatea semeață,
Cu ziduri prea greu de trecut
Ce-i stau împrejur ca un scut
La orice-ncercare-ndrăzneață.

Aștept doar un semn de la Lună,
Un sunet, un licăr de stea,
Sau, poate, chiar noaptea să-mi spună:

-Încearc-o, e cheia cea bună!
Iar ușa așteaptă și ea
Tristețea cetății s-apună.


Din vol. “Călător prin gânduri”

Pe dunele din Paradis aștern
Aprinderi în vegheri de felinare
Ferite-n clipe lungi de așteptare
De-un zid crescut pe salbe de Infern.

Înflăcărata veghe-n renunțare, 
Atârnă în mănunchi de foc etern
Ce mângâie dorințele patern
Și caută pe-o coapsă alinare.

Ce foc mistuitor, ce vis de foc
Ar trebui în veghe să se piardă,
Când Paradisul pare că-i un joc?

Ce vis de Iad ar mai putea să ardă
În cel ce-ar vrea o clipă de noroc,
Doar cât să-și prindă, peste gât, o zgardă?


Din vol. “Aripi de azur”

Dincolo de umbra timpului ce trece,
Cum îți este viața, cum îi pui culoare
Clipei care vine și n-ai vrea să plece
Când îți oglindește dulcea înserare?

Poți cu o privire sau o mângâiere, 
Să-i oprești plecarea, să o rupi din goana
Timpului ce pare o întârziere
A tot ce aduce sufletului hrana? 

Tu ce faci când ploaia cântă la fereastră
Și-ți ascunde-n picuri clipele frumoase?
Cânți și tu, prin gânduri, melodia noastră,
Ori încerci tăcerea storurilor trase? 

Clipa ce-ai păstrat-o, simte-o toamnă rece
Dincolo de umbra timpului ce trece.

10 nov. 2025

Noiembrie s-a înțeles cu norii
Să-i însoțească-n zile ce-or veni,
Toți pașii peste clipele pustii
De cer senin și visuri iluzorii,

Iar ei l-au înțeles și zi de zi
Au risipit stropi grei, purtând fiorii
Acelei vremi ce-a alungat cocorii
Spre zări ce par speranțe-a dărui.

Și astăzi plouă. Ceru-i ca de plumb,
Iar în grădina plină de tristețe,
Pe-un trandafir apare-un ultim bumb.

În casă-i cald, un film (o frumusețe!),
Pe masă – floricele de porumb,
Iar tu pășești cu-acea delicatețe…


Din vol. "Aripi de azur" 

Tainic, neștiută-n lumea-ntunecată
Din poieni ascunse-n codri-ndepărtați,
Lacrima de Lună, floarea fără frați,
Îi arată nopții fața-ndurerată.

Doar în miez de toamnă poate să apară,
Doar în miez de noapte, doar în nopți de dor
Și durere mută-a frunzelor ce mor
C-o speranță-n suflet: să renască, iară.

Nimeni n-o cunoaște, nimeni nu o știe,
Totuși, ea apare într-un vechi hrisov
Dată ca o plată pentru o moșie.

Din străvechea floare, într-un vechi ceaslov,
A rămas o urmă ce-ar părea să fie
Ultima dovadă: o petală mov.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Când simți că se scufundă cerul
și cazi spre un ceva ce nici nu știi
de a mai fost sau dacă poate fi,
pe inimă stăpân e gerul.

Iar dacă sufletul se zbate
în frigul care te încearc-atunci,
ajută-l să dea inimii porunci,
căci, să o încălzească, poate.

De reușești, transformi căderea
din dezolarea tristului décor
în altceva: nu simți durerea

căderii-ntr-un sfârșit necruțător,
ci doar extazul și plăcerea
plutirii-n visul ultimului zbor.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Cărarea Lunii-mi ispitește pasul
Spre apele în care se răsfrâng
Misterioasele chemări din glasul
Ascuns de noaptea ochilor ce plâng.

Pe raze reci, cu pași ca un ecou,
Îmi rătăcesc privirile spre Lună
Și ruga-n cer, nemaivoind, din nou,
Năvala norilor să o apună.

Ca într-un vis, mă-ndrept spre-a ta chemare
Și îmi închipui că te voi găsi
Privind sfios a razelor cărare,
Cu stele-n ochii care-mi vor zâmbi

Și-mi vei șopti, la margine de crâng:
- Nu mai e noaptea ochilor ce plâng!

Din vol. “Aripi de azur”

Înaltul de peste coline
E prins în rafale de vânt
Ce uită că cerul e sfânt
Și nu vrea nimic să-l întine.

Dar praful tot urcă și-ncarcă
Potecile căii de sus,
Și timp, și-amintiri ce s-au dus
Pe-un drum ce nu vrea să le-ntoarcă.

E-un vânt ce-n rafale vuiește,
E vântul bătând în destin
Un scris ce-n cuvânt risipește

Otravă pe cerul senin
Și praful cu nori contopește,
Umplându-i cu stropi de venin.