Mă simt prea mult legat de lumea-n care
tot ce e vechi, îmi pare nou acum,
de pasărea ce-nvie iar din scrum,
iar gândului îi este greu să zboare.

Aș vrea să pot, din nou, să fiu scânteie,
să uit de tot ce am și-i efemer,
să trec, cu mintea, dincolo de cer,
spre locul ce deține-a lumii cheie.

Aș vrea s-o întâlnesc prin galaxie
sub altă formă: suflet și cuvânt,
să simt că-mi este hărăzită mie,

prin sacrul și eternul legământ,
să uit orice dorință, cât de vie,
și corpul ce se zbate … pe pământ.

Din vol. "Oare"

Era-n decembrie și-o ploaie deasă
Înfrigura, sub cerul înnorat,
Și cântecul ce-n vară s-a cântat,
Și ziua ce s-a-nchis în ea, ploioasă.

Descoperea plăcerea din tristețe,
Se alinta, cumva, prin gândul său,
Mai mângâind părerile de rău,
Mai dând, prin amintiri, cuiva, binețe.

Cât a durat, cât nu … s-a plictisit
Și a chemat un vânt să mai abată
Spre alte zări, toți norii din zenit,

Dar, tocmai când acesta a venit,
Pe-o ramură, timid, înfrigurată,
O pasăre-a pornit un ciripit.

Din vol. “Aripi de azur”

Te-ai rătăcit în jocul tău de noapte
prin visurile-atâtor muritori,
vremelnice fantome ce-s actori
pe-o scenă-n care sunetele-s șoapte,

mișcările sunt versuri desuete,
iar hainele lipsite de culori
se pierd, în zdrențe, printre spectatori
ce zboară agățați de amulete

purtate-n loc de gândul cel din urmă
ce i-ar putea aduce pe pământ,
pe-al fericirii dulce jurământ,

pe un altar de dragoste și cânt
în care tu, rătăcitorul vânt,
te regăsești în visul ce se curmă.

Din vol. "Oare"

Era un timp când mai scriam poeme,
În minte cu eroi din mari iubiri;
Lor le plăcea, vedeau asemuiri,
Dar la final îmi auzeam blesteme.

Mi se-ntâmpla să uit de vreo-ntâlnire
Şi mă purtam, ades, ca un nătâng
De se  zbătea, sub pleoapă, ochiul stâng,
Dar căutam, frenetic, o iubire.

Priveam, cu drag, spre unele artiste …
Ştiam că și ea le va semăna
Şi va intra, curând, în viaţa mea

Ca o regină, ca un vis, o stea,
Iar gândurile mele egoiste
Vor fi uitate-n vremurile triste.

Din vol.“Cântecul visurilor”

Cântecele ploii încă mai răsună
în adânc de pietre ce s-au risipit
peste lutul aspru dintr-o văgăună 
care nu cunoaște zori sau asfințit.

Slabele ecouri, ca de liturghie,
poartă-n ele nume-n timpul de apoi
și le dă speranța într-o veșnicie
ca o limpezire-a apelor din ploi.

Viața le privește, îmbrăcată-n verde,
urcă pe o stâncă, trece prin eter,
uită răsăritul și-n amurg se pierde,
fără să-și regrete timpul efemer.

Din adânc de pietre, într-o văgăună,
cântecele ploii încă mai răsună.

Din vol. “Aripi de azur”

Privesc prin ploaia toamnei şi nu văd
nici stropi, nici ramuri ude sau ceva
să mă atragă, să nu pot vedea,
gravat pe-un gând, un chip ce-l tot revăd;

E-o noapte înstelată şi privesc,
ascuns în umbra clipelor pustii,
spre bolta-n care, printre stele mii,
e luna cu profilul ce-l iubesc.

E peste tot în jurul meu. Decid
că ochii sunt de vină. Îi închid,
iar gândul ce m-apasă îl alung.

Sub pleoapele închise îmi ajung
imagini care-n ceruri se divid
în stele ce formează -un chip candid.

Din vol. “Eterna căutare”

În visul meu, pământul de sub ape
e-un alt tărâm și-mi este, uneori,
un adăpost de vis, iar alteori,
coșmarul ce se zbate pe sub pleoape.

Când este visul bun, tărâmul este
domeniul meu de mare cavaler,
temut, iubit și ocrotit de cer,
în lumea de legendă sau poveste.

Dar dacă este celălalt, coșmarul,
tărâmul meu, de ape inundat,
e-nvăluit de flăcări la hotarul

în care Soarele își stinge-amarul
întregii zile cât a căutat
stăpâna nopții, ce l-a fermecat.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Curgeau din cer tomnaticele raze,
C-o strălucire albă-diafan
Ce îi dădeau lucirea de topaze
Poienii din al râului liman.

Se ascundeau în picurii de rouă,
În aburii ce se-nălțau spre cer,
Se bucurau de-o altă toamnă, nouă,
De-un mic popas prin timpul efemer.

În joaca lor din zorii dimineții,
S-au prins și-n stropi de râu au zăbovit
Cât să aducă bucurie vieții
În dansul verii care s-a sfârșit.

Apusul ei e-al toamnei răsărit
În străluciri de raze. “Bun venit!”.

Din vol. “Călător prin gânduri”