Sunt vinovat, iubito, recunosc,
Ți-o spun cerând în ochii-ți îndurare,
În apăsarea buzelor iertare,
Și-n suflet doar căldura ce-o cunosc.

E-o vină veche, nu e trecătoare,
Nu-i foc de paie și nicicând n-aș vrea
Să plece, să se schimbe vina mea
Și să-mi devină alta, mult mai mare.

De poți, mă iartă, spune-mi cum să fac
Să pot cu ea în mine să trăiesc!
În fața ta, nu pot să mă prefac.

S-o recunosc și s-o mărturisesc?
De-o-mpart cu tine, oare, te împac
Având aceeași vină? Te iubesc.

Din vol. “Cântecul visurilor”

În zborul meu, am aripi de cuvinte
Născute din iubire prin descânt
Și strălucind ca primul jurământ
Pe care-aș vrea să mi-l aduc aminte.

E-atât de vechi, încât din amintire
Nu pot să-l deslușesc, nu pot să-i știu 
Cuvintele, nici cui am vrut să-i fiu
Acel ce i se-nchină din iubire.

Ce-mi amintesc, e doar privirea ei
Și vocea, și parfumul de demult,
Ce se-mpletea cu-aromele de tei.

O-aud și azi și-mi place s-o ascult
Așa cum îmi plăcea în anii-acei
Când în cuvinte nu credeam preamult.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Te simt, acum, iubito,
Îți sunt deja în gânduri;
Știu, vrei câteva rânduri
Din ziua ce-am trăit-o.

Acum îți scriu: sunt bine,
Muncesc și uit de toate…
Aproape … cât se poate.
Aș vrea să fiu cu tine,

Să mergem împreună
Călcând pe compromisul
Ce îmi deschide-abisul,

Și-n dragoste nebună
Să ne-mbătăm în visul
Cu noi și o lagună.

Din vol.  “Oare”

Când gânduri se revarsă în tăcere
și nu vor neștiute să rămână,
nu le certa, ajută-le și cere
să fie ca o apă din fântână.

Mai limpezi vrei să fie ca izvorul?
Doar tu poți face asta, printr-o pace
pe care-o poți avea, cu ajutorul
cuiva ce n-ar putea a se preface.

Consultă-ți sufletul - și fă-o bine -
iar, dacă simți căldura lui, lumină,
iubirea ce, în piept, n-o poți reține,
atunci, ca pe o apă cristalină,

trimite-ți gândurile, fără teamă,
spre ceea ce, cu dragoste, le cheamă.  

Din vol. “Călător prin gânduri”

Firavul gând al clipei care trece
în universul celei ce va fi,
s-a tulburat și-a hotărât să plece
spre zori tiviți cu-argint, ce vor veni.

Îi va străbate luminat de-o rază
ce-i va purta speranța spre pământ
și va simți cum ritmuri noi pulsează
în fiecare fulg purtat de vânt.

Va fi tot iarnă, frig, dar o căldură
îi va atrage zborul din văzduh
și-i va topi tăria din armură
în creuzetul vorbelor de duh.

Nu va putea de-acolo să mai plece
Firavul gând al clipei care trece.

Din vol. “Aripi de azur”

Aș vrea să vii cu mine, de-ai putea,
În lumea ce mi-am construit în minte,
Să o admiri și tu, să iei aminte,
Și apoi să te-ntorci în lumea ta.

Vei înțelege totul și aș vrea,
Atunci când simți că mult prea mult m-atrage,
Să-ncerci, cu tot ce poți, a mă distrage
Din gândul ce mă-ndeamnă a pleca.

Ți-am dat o hartă, știi să mă găsești,
Ești singura care-ar putea să vină
În lumea care pare să-mi convină

Și să mă scoți, spunând cât mă iubești,
Că vrei să fii, pe veci, a mea regină,
Sau, poate, doar că vrei să mă-nsoțești.

Din vol. "Oare"

Ne întâlnim prin timp și spații vaste,
Nemuritori și tineri, dar bătrâni,
Urmașii zeilor a tot stăpâni,
Atrași de-atâtea, între noi, contraste.

Tu ești lumina arderii intense,
Eu sunt un întuneric înghețat,
Tu ești căldura, focul ce-a curmat
Răceala galaxiilor imense.

Ne întâlnim, ne-atragem, ne dorim,
Ne contopim în ere calde, reci,
Așa cum numai noi putem și știm.

E-atâta timp de când călătorim
Pe ale Universului poteci,
Încât iubirea noastră nemurim.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Mă simt prea mult legat de lumea-n care
tot ce e vechi, îmi pare nou acum,
de pasărea ce-nvie iar din scrum,
iar gândului îi este greu să zboare.

Aș vrea să pot, din nou, să fiu scânteie,
să uit de tot ce am și-i efemer,
să trec, cu mintea, dincolo de cer,
spre locul ce deține-a lumii cheie.

Aș vrea s-o întâlnesc prin galaxie
sub altă formă: suflet și cuvânt,
să simt că-mi este hărăzită mie,

prin sacrul și eternul legământ,
să uit orice dorință, cât de vie,
și corpul ce se zbate … pe pământ.

Din vol. "Oare"

Era-n decembrie și-o ploaie deasă
Înfrigura, sub cerul înnorat,
Și cântecul ce-n vară s-a cântat,
Și ziua ce s-a-nchis în ea, ploioasă.

Descoperea plăcerea din tristețe,
Se alinta, cumva, prin gândul său,
Mai mângâind părerile de rău,
Mai dând, prin amintiri, cuiva, binețe.

Cât a durat, cât nu … s-a plictisit
Și a chemat un vânt să mai abată
Spre alte zări, toți norii din zenit,

Dar, tocmai când acesta a venit,
Pe-o ramură, timid, înfrigurată,
O pasăre-a pornit un ciripit.

Din vol. “Aripi de azur”