Cântecele ploii încă mai răsună
în adânc de pietre ce s-au risipit
peste lutul aspru dintr-o văgăună 
care nu cunoaște zori sau asfințit.

Slabele ecouri, ca de liturghie,
poartă-n ele nume-n timpul de apoi
și le dă speranța într-o veșnicie
ca o limpezire-a apelor din ploi.

Viața le privește, îmbrăcată-n verde,
urcă pe o stâncă, trece prin eter,
uită răsăritul și-n amurg se pierde,
fără să-și regrete timpul efemer.

Din adânc de pietre, într-o văgăună,
cântecele ploii încă mai răsună.

Din vol. “Aripi de azur”