În seara-n care te-am zărit, Un aer cu miresme noi Urca spre cerul dintre ploi, De-albastrul său ademenit. Se-ntuneca, deja, iar eu, Simțeam în el parfum de flori Plutnd spre norii călători Odată cu suspinul meu. L-ai auzit și te-ai oprit, Iar ochii tăi mi-au spus ceva Prin strălucirea ce-a șoptit: Te recunosc, iubirea mea, Aștept demult sosirea ta, Și, iată: visul s-a-mplinit. Din vol. “Oare”
Dă-mi mâna și vino cu mine să vezi un decor ca de vis, cu raze scâldând în rubine covorul de toamnă promis! Vom merge să facem cărare prin frunze, cu pașii foșnind, în lumea cu raze de soare ce roșul pădurii aprind. De vrei, stăm pe-o bancă o vreme, aceea ce-așteaptă mereu și pare, din nou, să ne cheme pe vechiul, al nostru, traseu. Hai, vino! E-o zi-n care eu te vreau lângă sufletul meu. Din vol. "Chipul iubirii"
Privești copacii tineri dimprejur, cu frunze verzi ce-n vântul serii cântă, sub cerul ce se schimbă din azur în roșul de apus ce te-nspăimântă. E prea mult foc: în cer, în frunze moarte, iar toamna care vine nu așteaptă ca visul frunzelor să te mai poarte spre încântări divine, înc-o treaptă. Îți lași privirile să curgă-alene pe ape reci, cu visul tău plutind în frunze călătoare prin ravene, din amintirea verii, răsărind. Sunt încă verzi, pe unde cristaline ce le ascund de timpul care vine. Din vol. “Cântecul visurilor”
Că mâine-i echinocțiu, mi-amintește De-o altă toamnă: cea în care-a fost Să îmi aleg o stea ce strălucește Și are-n cerul meu același rost: Când o privesc, în gânduri îmi răsare Un trandafir ce-mi cere să mai scriu Așa cum o făceam, cu adorare Și încântat de tonu-i sidefiu. În voce are cântul unei stele Pe care, de-l auzi, nu-l poți uita, Căci este dintre cânturile-acele Ce le îngână-n vis iubirea mea. E toamnă iar, dar eu îmi amintesc Doar toamna cu petale ce-mi zâmbesc. Din vol. “Cântecul visurilor”
Septembrie acesta-i o splendoare, Iar parcul ne încântă-n verde viu Sub cerul care-i încă azuriu Și-nveselit de razele de Soare. E-un timp ce ne-amintește luna mai ... Îți amintești de noi, atunci, demult, Când totu-n viață ne era tumult Și ne simțeam ca îngerii în Rai? Așa e și acum, iubita mea, Ca și atunci, iar frunzele-mi șoptesc Același susur fin, copilăresc. Îmi spun că nu e mult și vor cădea, Plutind ușor prin toamna ta și-a mea, Cu-același foșnet simplu: “Te iubesc!” Din vol. “Călător prin gânduri”
Încremenită-i marea sub norii de furtună Și-n liniștea-i adâncă îmi pare-a auzi Ecouri din străfunduri ce urcă, se adună Și își încep cântarea din lumea de stihii. Începe-un dans al ploii, al vântului sălbatic Pornit să urce totul deasupra unui hău În care-o siluetă apare fantomatic Și mă dorește pradă a cântecului său. Îmi leg închipuirea cu lanțurile grele A’ celui care crede că-n viață-i un destin Și nu-i aud cântarea, nici vorbele acele Menite s-amăgească și altul să devin. În rana ce-mi apare, se-nchide lanț și chin, Dar cerul meu se schimbă și e de-acum senin. Din vol. “Călător prin gânduri”
Sâmbătă, o muză m-a făcut mai viu Apărând, din gânduri, cum o vreau: golașă, Cu ochi verzi, cu părul roșu-arămiu Și c-un trup … of, Doamne, simt că azi sunt pașă! A-nceput să-mi cânte, cred că-n grai sârbesc, Că-mi suna-n ureche “Ukraden”, iar zorii Mi-au adus gurița-i dulce s-o iubesc Și să-i dau “poljubac” de s-o ia fiorii. Au luat-o, frate, au cuprins-o rău, Că simțeam strânsoarea ei caniculară; Arzătoare muza și, vă jur c-un “zău!”, Îl simțeam în mine … Soarele de vară. Sâmbătă! Ce muză! Azi, am în auz Dorul ei cel mare: să îi fiu eu … muz. Din vol. “Dor de lele”
Eu, dansând cu noaptea, iată ce-am visat Când, răpus de ziuă, trupul mi-am întins Întru-a sa odihnă, pe deplin convins Că va fi o vreme-n somn abandonat. Îmi purtam un sine înspre necuprins, Renunțând la corpul încă agitat Ce-și zbătea odihna-n vis neașteptat, Cu o noapte care-n ceruri s-a aprins. M-a cuprins în brațe tandru, ca și când Mi-ar fi fost iubită și mi-ar fi promis Dansuri cum, în visuri, n-au mai fost nicicând. Și-am dansat cu noaptea sub un cer deschis Lumii însorite-n care, cu un gând, Să pornesc, în mine, dansul dintr-un vis. Din vol. "Cântecul visurilor"
De ce aș urca o colină când dincolo știu că-i o vale în care mi-aș face o vină că pașii mi-am dus pe-altă cale? De ce aș uita frumusețea plăcerii privirii departe în valea ce-alungă tristețea ce zarea străină împarte? E simplu: natura umană e cea care-aduce probleme, în piept deschizând câte-o rană când inima-ncearcă să cheme dorințe pierdute de-o vreme din minți prefăcute în stană. Din vol. “Călător prin gânduri”
Pe treptele ruinelor pierdute în valea cea uitată dintre munţi, pășește lin, venind din vremi trecute, cu un alai ce n-ai vrea să-l înfrunți. Sunt umbre dure, cavaleri cu arme ce-şi apără domniţa şi-un castel pe care secolele-au reuşit să-l sfarme, dar nu și-n ea iubirea pentru el. Căci îl aşteaptă. Treptele o poartă prin turnul ce se-nalță în apus și mai privește drumul scris în soartă acelui ce, la crunt război, s-a dus. Sub cerul luminat de Luna Nouă, dorința ei e-ascunsă-n stropi de rouă. Din vol. “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 