Ce-ai face de-ar fi, ca-ntr-o seară,
Venită ușor, din tenebre,
Să-ți bată iubirea la ușă
Și-n vorbe șoptite să-ntrebe:

Ți-e goală a inimii casă,
Îți plânge în suflet vreo teamă,
Aș vrea doar să știu: dece oare,
Ceva, dinspre tine, mă cheamă?

Ce-ai face atunci? I-ai deschide
Larg ușa, să intre la tine,
Sau după tăceri te-ai ascunde,
În gropi de dureri și suspine?

- I-aș spune, mirat că-i afară,
Să intre și să se-ncălzească,
Afară, din nou să mai plece,
Nicicând să nu mai îndrăznească.

Din vol "Gândul pierdut"

Sunt gândul ce vine spre tine când dormi,
pe urma luminii ascunsă în noapte,
din vastul neant, pe-armăsarii informi
ce-aleargă, bezmetic, pe calea de lapte.

M-atrage puternic seninul ce-l ai,
șuvița ce-atârnă și vorba ta dulce
pe buzele roșii, lumina ce-o dai
când stelele-jad se ascund, să se culce.

Eu nu te-am văzut, dar te simt și te știu
din vremuri străvechi, dintr-o viață-mpreună
pe care-am uitat-o și-aș vrea iar să fiu,
cel care-a dorit, cald, “iubito” să-ți spună.

M-apropii de tine, spre-un nou început,
aș vrea ca și tu să mă poți recunoaște,
te caut de mult, căci sunt “Gândul pierdut”
ce-ți intră în vis când iubirea renaște.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Mă cufundam și nu era nimic
în care să o fac, dar o făceam
în clipe, ore, zile, cum puteam,
în zona cu eu singur inamic.

Îmi devenise liniștea cufund
în vidul fără grijă și folos
ce mă trăgea în jos, tot mai în jos,
aproape, eu cu el, să mă confund.

Aveam prieten marele nimic
și-l vizitam în mlaștina-i, pribeag,
accelerând pe-o pantă în zigzag
și fără a dori să mă ridic.

A fost o zi, o oarecare zi
în care m-a oprit din drumul meu
un singur gând: “Aici, nu mai sunt eu!”
… și-am hotărât un altul că voi fi.

Voi fi învingător și nu învins!
… dar nu mai știu de-a fost a altcuiva
ori, poate - cine știe!? - chiar a mea,
o mână care mâna mi-a cuprins.

Mi-am interzis ascunderea în hău
făcându-mă să-mi aflu, rând pe rând,
azi unul, mâine altul, gând cu gând
și să îmi curăț sufletul de rău.


Din vol. "Cântecul visurilor"

Cât de greu se-ajungea! 
Ce risipă-n efort!
Dar, odată ajuns, doar apusul era
Cel ce-n gânduri schimba oboseala-n confort.

Cuprindeam, împrejur,
Stuf și plauri, copaci
Tremurând în frunziș un ecou de obscur
Din elitre ce-aduc nemiloșii gândaci.

În văzduh, umbre lungi
Destrămându-se, pier
În tenebre ce-ascund uimitoarele strungi
Cu intrările-n cer și ieșiri în eter.

Doar acolo puteam
Să-mi închipui un hău
Și în el să arunc tot ce nu mai doream
Să păstrez, de nu-i gând cu un chip doar: al tău.

Cât de mic pe sub cer!
Cât de singur îmi sunt!
Cât de bine îmi e când din gânduri îmi pier
Provocări demascând câte-un suflet mărunt!

Îmi întind un hamac
Și, sub pleoape-mi privesc
Un tărâm ce-ar părea, pentru alții, sărac,
Dar eu știu că în el e, mereu, ce iubesc.


Din vol. "Aripi de azur”

Izgonit de-un cer cu pleoape
revărsând șuvoi de friguri,
am pornit pe drum de ape
și, eventual, câștiguri.

Tu, secundul meu pe mare,
marinar, iubită, bonă,
m-ai lăsat cu romu-n soare
și cu ochii spre timonă.

Spre timonă … vorba vine,
căci erai acolo tu
de-mi venea să strig: “Mai bine,
te-aș sorbi pe tine-amu!”

Insule, atoli, coclauri
de prin cele patru zări,
ne-ar fi fost izbânzi cu lauri,
de-am fi dat și de comori.

Nu ne-au fost, dar astă-seară,
rom în sticlă nu mai fu
și, eu treaz, gândii: “Comoară,
când sunt pe uscat, ești tu!”

Din vol. “Dor de lele”

Nu știam ce să fac 
și mi-am zis că nu-i drept
să opresc pași trecând, 
și un suflet, și-un trup
neștiut pân-atunci 
când un zvâcnet în piept
s-a pornit și-am simțit, 
din real, că mă rup.

Începusem un vis 
cu neliniști, cu dor,
cu pustiu când în el 
nu eram amândoi,
cu poteci de plăceri 
spre un singur izvor,
susurând ca ecou 
al poveștii cu noi.

Nu știam ce să fac,
nu știam de mă vezi …
- Hai, că dormi de un veac!
Te-ai trezit? Mai visezi?

20 oct. 2022

Cu soare ce demult a răsărit,
E-așa frumoasă-această zi de toamnă,
Că până și nevastă-mea mă-ndeamnă:
-Azi mergem la plimbare,-ai auzit?

Eu mă ridic îndată: - Aferim!
Priveam un meci, ceva cu Nederland-ul,
Dar nu contează, bine că ieșim!
Frumoasă toamnă, dar cam scump ...Kaufland-ul!



Din vol. “Hai, pa!”

Acolo unde munții se oglindesc în ape
Și cerul se-nvelește-n culori de asfințit,
Se-ntinde o pădure mai greu de întâlnit,
Ce ține-ascunse taine, sub rădăcini ca trape.

Să poți ajunge-acolo, e greu, e aventură,
Dar ca să poți pătrunde în lumea de sub ea
E sigur o minune, căci nu poți încerca 
Pătrunderea în forță prin vreo deschizătură.

Sunt zile-n care cerul se-așterne peste ramuri
Și verdele-i albastru, și-n frunze ard tăceri
Pe care nici chiar vântul ce-aduce noi plăceri
Nu poate să le curme cu aripi drept balsamuri.

Sunt nopți în care ceața și murmurul de stele
Se-abat în lumea-ceea și-ncearcă a afla,
Din tainele ce-ascunde, doar una de-ar putea,
Dar e cu neputință: sunt gândurile mele,

Iar totul se ascunde când pleoapele-mi se lasă
Acoperind izvorul pădurii din străfund
Cu rădăcini de arbori, sub care îmi ascund
O lume-a mea de gânduri, adâncă și retrasă.


18 oct. 2022

Dacă mâine ziua ne va fi-nsorită,
mergem la pădure? Vrei să ne plimbăm
pe cărări cu frunze și să mai uităm 
tot ce-nseamnă viață, când e netrăită?

Ți-amintești cărarea care șerpuiește
pe sub ramuri prinse-n trunchiuri argintii?
Frunze de mesteacăn, te așteaptă. Vii
să vedem pădurea care ne iubește?

Știu, e doar pădure, dar, când vântul trece
prin veșmânt de frunze, pot să îi ascult
șoapta ca o doină care, de demult,
s-a născut în lumea care se petrece.

Pe cărarea noastră, pașii ni-i vom duce
prin povești cu frunze care-au asfințit
și-au lăsat în urmă tot ce au trăit
făr-a ști ce-i toamna, ce-i destin ori cruce.

Fără noi, pădurea, poate-i adormită,
poate mai visează timpul ce va fi
când, pe ramuri, viața va înmuguri …
Cred că mâine ziua ne va fi-nsorită.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Cerul tău de gânduri, devenea senin
În amurgul unei toamne prea târzii
Pentru ca fiorii provocați de vin
Să-ți redea puterea de a mai iubi.

Se-nvârtea seninul, nesatisfăcut
De aroma-n care nori împleticiți
Bâiguiau cuvinte dintr-un vechi trecut,
Unde pașii-n visuri umblă rătăciți.

Norii-ți vin și astăzi, ca un laitmotiv,
Prelungind prin gânduri lacrimi de demult,
De prin vremea-n care semnificativ
Îți era doar visul nopții în tumult.

Te complaci în ape cu-adâncimi de-un inch,
False-n descifrarea de eternități,
Dar cu persistența pietrei din opinci
Și încrâncenarea din veleități.

Lasă visul liber, scrie-l pe un cer
Unde nici amurgul toamnei de acum
Nu mai are forța de-a aduce ger
Și găsește-ți calea pe al vieții drum!

9 oct. 2022