Un butoi cu multe doage,
de sub streașină, spre cer,
împăcat și auster,
se ruga … ca să se roage:

“Bachus, tată de butoaie,
uite, lumea face haz
c-am o lipsă. Mi-e necaz
și mă doare. Ți se-ndoaie?

Păi, așa m-ajuți? Ce zeu
nu-și ajută un supus
care-așteaptă doar de sus
ajutor când îi e greu?”

- Mama lui de zeu! Îmi pare
că de mine-i doare-n cot
cam pe toți. De-acum, socot
lumea … un azil mai mare.

Fiecare-n capul lui,
numai pentru el se roagă. 
Îmi lipsește mie-o doagă?
Fi-v-ar doaga … știți a cui!



Din vol. “Dor de lele”