Iarba firelor de gânduri

Dincolo de umbra ramurilor mele,
Focul arde-n seve cu izvor secat,
Pe-un pământ cu urme ca de joc de iele,
Petrecut în timpul unui vis ciudat:

Se făcea că iarba firelor de gânduri
Unduia sub cântul singurului cer
Așezat pe norii-nghesuiți în rânduri,
Ei pe-o mare – valuri, el – corăbier.

Printre-acele fire, unele, pioase,
Își lăsau privirea înspre un trecut
Înotând în roua care le-mbătase
Cu povești de viață-n care au crezut.

Altele, cu spice aspre și rebele,
Rezistau dogorii Soarelui arzând
Amintindu-și vremea ploii de plăcere,
Fluturii albaștri, nopți agonizând.

Firele acelea, iarbă de departe,
Fără ocrotirea umbrei de sub ram,
Își trăiesc coșmarul unei aspre soarte,
Cu sfârșit în jarul visului ce-l am.



Din vol. “Aripi de azur”

Parfumul florilor de foc

Într-o zi a căzut o sămânță din cer,
și-a-ncolțit, și-a crescut, și-a-nflorit mai târziu,
și nimic nu era decât floarea mai viu,
mai frumos, mai firav, cu parfumul mister.

Își făcuseră drum, ca să-l simtă, destui
fabricanți de parfum, negustorii chemați
cu aromele noi să devină bogați,
căci se simt ca un vis cum prin lumea lor nu-i.

Ar fi vrut să culeagă o floare, măcar,
să îi simtă aroma, să vadă cum e
o petală a ei, o fărâmă din ce
a venit pe Pământ din Regatul Stelar.

Ei au tot încercat, dar niciunul, nicicând,
n-a putut să o ia și să plece cu ea,
nici s-o prindă în mâini, nici să-i simtă acea
pâlpâire de foc prin arome trecând.

Așteptau împrejur. Așteptau și sperau
să se-ntâmple ceva, să apară un vânt,
unei flori să îi dea un sfârșit pe Pământ,
dar când ziua trecea, ele-n ceruri urcau.



Din vol. “Aripi de azur”

Prima lacrimă

Tristețea ta se-ascunde în tăcere,
în lacrimi ce, demult, se tot adună
și nu se scurg de teamă să nu spună
că-n fiecare zace o durere.

Ai ochii plânși, dar cum poți plânge, oare,
când vrei, în jurul tău, să nu se știe
decât de-un glas ce-aduce armonie
și-alungă orice urmă de-ntristare?

Vei mai putea, mai este loc în tine?
Mai poți păstra, în lacrimi, suferința
acelor ce-și arată neputința
de a-și urma pornirile spre bine?

Cât vei mai duce-a altora povară
tu, înger trist și păstrător de lacrimi?
E-o nemurire plină doar de patimi?
N-ai vrea să plângi și tu întâia oară?



Din vol. “Călător prin gânduri”

Țărmul pașilor de aur

Îmi amintesc o plajă de-altădată,
Cu urme ale pașilor desculți
Pierzându-se în noaptea înstelată.

Voiai și cântul stelelor s-asculți,
Voiai să vezi cum ziua se sfârșește,
Voiai la mine-n brațe să exulți.

Simțeam, iubirea ta, cum îmi topește
Întregul cer și mi-l preface-n val
Ce-n țărmul tău, ușor, se-adăpostește,

Știind că tu îi ești eternul mal,
Iar brațele-mi, în clește ca de faur,
Mi te-au cuprins, pe țărmul ireal

Ce se-nvelea în stropi tăcuți de aur.



Din vol. “Aripi de azur”

Dans pe tabla de șah

Sunt regele negru pe-o tablă de șah,
Păzit de oșteni ca un mândru rajah,
Am turnuri în jur, iar nebuni printre cai
Se mișcă-n zig-zag într-un falnic alai.

Sunt singur acum, stau retras, umilit,
Căci, fără regina pierdută-n gambit,
Am slabe speranțe să pot câștiga
Partida pe viață ce, iată, e grea.

Și, totuși, sunt rege, aștept un răspuns,
Și tot ce-am făcut pân-aici e de-ajuns
Ca dama de alb ce m-atacă mereu
Să pice-n capcană și ... jocul e-al meu!

Dar ea se ferește, stăpână pe dans,
Se-nvârte în juru-mi, mă ține-n suspans,
Ea crede că-i tare, mă vede în crah,
Și zburdă, voioasă, pe tabla de șah.



Din vol. "Călător prin gânduri"

Valul gândului visător

A fost o atingere fină,
Urmată de-atingeri de gând
Și vise, apoi, ca și când
Veneau cu aceeași lumină

Și-n toate-mi erai o plutire
De înger pe aripi de dor,
În toate și covârșitor,
Eram cucerit de iubire.

Iar tu, coborându-mi din vise,
Veneai să mă prinzi în priviri
Și-n brațe-ncepând biruiri
A porților încă închise.

Pășeai prin tărâmul în care
Un suflet, al meu, aștepta
Pe-aceea ce-n el va putea
Să fie ca valul în mare,

Să-l scoată din pacea adâncă,
Din crezul de vânt muritor,
Să-l facă un gând visător,
Cioplind nemurirea-i în stâncă.


Din vol. “Aripi de azur”

Păi, se putea?

Groaznică furtună! Cerul – de catran,
Valuri furibunde, stânca de sfârșit,
Vasul în derivă, eu – rostogolit
Într-un hău de ape dintr-un vast ocean.

M-am lovit de-o bârnă și, ca într-un spasm,
Mâinile-nghețate-n jurul ei s-au strâns
Și-am gândit că moartea a-nceput un plâns,
Cum credeam pe vremuri la sfârșit de basm.

Înspre zorii zilei, pe un țărm pustiu,
Pofta mea de viață, sub cocotieri,
Își cerea arvuna când, de nicăieri,
Am simțit chemarea ca de suflet viu

Și-am privit spre plaja unei depărtări
Parcă mai aproape de un vis, de Rai,
Parcă de-o poveste cu un nou serai,
Plin de trupuri calde și de frământări.

-Doamne, oare Moartea vrea să mor așa?
Am ieșit din valuri ca s-ajung aici?
-Nu-ți mai face gânduri, nu pofti și nici
Să nu crezi că-n barcă nu-i nevastă-ta!


29 iun. 2026

Pagini în cartea sufletului

Noi doi am vrut și-am început să scriem
Demult, demult, o carte de-amintiri
Pe care-o completăm cu povestiri
Din tot ce-i nou și-n suflete înscriem.

E-un scris frumos în cartea virtuală
Ce-așteaptă completări, în pagini noi,
Pe care-n scris mărunt, noi amândoi,
Să ne descriem ultima escală.

Hai, vino! Azi vom scrie despre munte;
De serpentine, știu, te-ai săturat,
Dar, nu uita! – pe ele am urcat
Spre zonele cu frumuseți de frunte.

Era caniculă în restul țării
Și am uitat de ea când, printre brazi,
Călcam pe umbre chiar și la amiazi,
Cu strălucirea-n ochi a încântării…

Din toate, noaptea care-a fost să fie
De neuitat, nebună ca un vis
Ce vrea în carte să rămână scris,
E amintirea care-mi place mie.



Din vol. “Aripi de azur”

Peduculus

Doi păduchi se ceartă-n van
Printre pene de fazan:
Unul cică-i arendaș,
Altul este chiriaș
Și, cu plata, stă cam prost
- De-asta e luat la rost -

Mai la margine, pe-un ram
Fără treabă sau program,
Jderul, cu stomacul gol,
Vrea și el fazan obol,
Neștiindu-se-n vizor
Luat de un vânător.

Mai departe, în oraș,
E un biet funcționăraș
Care vrea, numaidecât
Blana jderului la gât
Că și el, săracu'-a dat
Toate taxele la stat.

N-aș prea vrea să adâncesc
Ar fi bine să mă-opresc
Căci, de v-aș mai povesti,
Cine știe ce-aș păți.
Gata, am încălecat
Pe-un păduche și-am plecat.


Din vol. “Parfum … vesel”

Raze în duel

Desenam o lume pe un fir de iarbă,
C-un creion de raze prinse într-un gând
Mare cât o lună dintr-o noapte oarbă,
Ascuțit ca lupta dintr-un suflet blând.

Îmi erai acolo, într-un cer de gânduri,
Cu priviri în care stele răsăreau
Când cuvinte calde își găseau intrânduri
Printre-atâtea aripi care te păzeau.

Îmi tăiau din raze, îngerii aceia,
Ascundeau de tine câte un cuvânt
Și-ncercau întruna să îmi ia scânteia
Care-n firul ierbii vrea să te încânt.

Am ascuns-o iute în răvaș de unde
Arcuind pe-o mare, în parcurs rebel,
Spre un țărm în care iarba nu pătrunde
Când creionul poartă raze în duel.


Din vol. “Aripi de azur”