Mai curge-n pădurea din timpul uitat,
Un râu ce adună și duce-n aval
Dorințe și rugi risipite-n astral
De-aceia ce-n urmă iubiri au lăsat.

Îi tulbură apa regrete târzii,
Cu lacrimi de-un verde-n atingeri de lut
Ce-ntină sclipiri ce purtau în trecut
Și-acum sunt doar umbra dorinței de-a fi.

Adesea, trec rugi neajunse la cer,
Zbătându-se-n unde cu-atâtea dorinți
Ce par că sunt frunze, dar încă-s fierbinți,
Chiar dacă-s asemeni ruginii pe fier.

Pădurea își plânge, adesea, în râu,
Destinele duse de-o pală de vânt
Spre locul în care, c-un ultim frământ,
Suspină-n eter amintiri din desfrâu.

Iar toate când trec, sunt privite solemn,
Ca șiruri de nume-ntr-un vechi acatist,
De-acela ce are-n destinul său trist,
Dorințe și rugi pe o punte din lemn.


Din vol. “Cântecul visurilor”

E toamnă, e târziu și plouă-ntr-una
Pe frunzele-amorțite și pe gânduri
Ce nu mai pot să zboare, căci fortuna
Le-a încuiat în necitite rânduri.

Așteaptă-nfrigurate și mai speră
Ca lacătul pecetluit de-o vrajă
Să ruginească-n trista atmosferă
Sau să își uite rolul său de mreajă.

Și-atunci, când vor putea din nou să zboare
Spre zări albastre, calde și senine,
Vor căpăta și aripi și culoare
Te vor găsi, vor fi din nou cu tine.

Îți vor aduce iarăși bucurie,
Privirea ta va fi strălucitoare,
Iar vântul, într-o dulce acalmie,
Îți va depune-o floare la picioare.

Vei fi, din nou, frumoasa de-altădată,
În echilibrul de la echinocții,
Ce îmi oferă-n noaptea înstelată
Sărutul ce cuprinde miezul nopții.


Din vol. “Călător prin gânduri”

Cerea venirea nopții așteptare
Și-o așteptam pășind pe timpul meu
Cu pasul apăsând pe clipe, greu,
La țărmul plin de urme de uitare.

Veneau în valuri urmele, intrau
Prin crăpături din tainicele visuri
Ce izvorau din marile abisuri
În care amintirile mureau.

Era o așteptare-n care eu 
Mi te închipuiam pășind pe ape
Ce te-aduceau privirilor aproape,
Iar brațele-mi te cuprindeau mereu.

Mă-nvăluiai prelung, tu, noaptea mea
Și mă făceai să uit de-o așteptare
În care tu veneai din depărtare 
În visul care mă acapara

Și mă-nchidea-n a ta întunecime
Arzându-mi doru-n sufletul de foc
Al unei nopți ce mă purta-ntr-un joc
Pe trepte înspre raiul lumii prime.


19 nov. 2022

Când ți-am atins cu zâmbetu-mi privirea,
A strălucit și-a vrut să mi-l închidă
În închisoarea inimii, avidă
Să îl confrunte-acolo cu iubirea.

S-au înțeles, n-au vrut să se despartă,
Iar trupul tău mi s-a lipit de buze
Ce nu puteau atingeri să-i refuze,
Căci le părea o operă de artă.

Ți-a devenit privirea iubitoare
Și mi-ai zâmbit prin ochii tăi când, toată,  
Mi te-ai închis în suflet dintr-odată, 
Fiind, în mine, dulcea alinare.

Iubirea mea, iubirea ta, sunt una,
Iar zâmbetul ce mi-ai închis atunci
Apare în privirea ce-mi arunci
Doar mie-acum, doar mie-ntotdeauna.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai pot vedea, în verde, cum viața mai răzbate
Prin zilele ploioase aduse de brumar,
Dar arborii suspină și ramul lor se zbate
Sub vântul ce lovește și nori pe cer apar.

Mai trece câte-o ploaie, mai vine-o amintire,
Îmi cântă câte-o rază a vreme de iubit,
Mai cade câte-o frunză pe-un pat de neclintire,
C-un foșnet singuratic, de nimeni auzit.

Vin gânduri să-mi îndrume privirile pe-o cale
Ce-mi pare-nsingurarea aleilor cu tei
Pe care norii toamnei își toarnă din pocale
Stropi care-mbrățișează alți stropi, din ochii mei.

Sunt amintiri, sunt gânduri ce vin din depărtare,
Dar trece, totul trece, pământul e-un altar
Ce poate să primească, mai dulci sau mai amare,
Secundele din ziua ploioasă de brumar.


18 nov. 2022

Mă minunez, plutind pe-un cer închis,
De clipe-n zbor, cu aer de paradă,
Ce se-mbulzesc la porțile de vis
În care sunt primite ca o pradă.

Am aripi ce-mi zvâcnesc în tâmple-a zbor,
Sau poate-a naufragiu-n mări de sânge
Al unui timp când gândurile mor
Și nimeni, dintre cețuri, nu le strânge.

Arunc mirări albastre-n jurul meu,
De-acolo, de prin cerul de cuvinte,
La voia unui zar lipsit mereu
De cifre-n întunericul din minte.

Ajung și eu la porțile de vis,
Dar dincolo de ele-i o trezire
În clipe care nu s-au sinucis
Și-mi fac un ceai cu-aromă de uimire.


Din vol. “Aripi de azur”

Din alte lumi și timpuri sau, poate, dintr-un vis,
Te-ai avântat spre oameni prin porți ce s-au deschis,
Lăsându-ți libertatea o viață a trăi
Alături de acela pe care-l vei iubi.

Ne-ai studiat, mirată, și chiar din prima clipă,
Ai înțeles: iubirea nu-i, pe Pământ, risipă.
Dorită? Da, de-aceia ce spun, la toate: “Vreau!”,
Uitând să mai împartă ceva cu cei ce n-au.

Hulită? Da, se-ntâmplă la cei ce n-ar putea
Să-i înțeleagă taina, să știe cum e ea,
Să-i simtă ne-ntinarea, puterea, bucuria,
Și să-i accepte-n suflet lumina și domnia.

O cunoșteai de-acolo, din vechea lume-a ta,
Și-i căutai pereche: pe-acel ce-ți poate da
Aceeași încântare în visul de-a iubi
Tot ce te înconjoară, o viață și o zi.


Din vol. “Eterna căutare”

Într-o seară oarecare
Dintr-o oarecare zi,
M-am gândit să dau culoare
Gândurilor viitoare 
(Care-or fi!).

Încercam să-l scot pe unul
De prin minte, să-l pictez,
Dar se învârtea, nebunul,    
Bâzâind precum tăunul  
(Titirez).

Se lovea de neuronii
De prin mintea-mi de apoi,
Și-mproșca la bazaconii
De-au ajuns cât electronii
(Amândoi).

Da’ nu m-am lăsat: măiastru,
- Doar știați c-așa sunt eu! -
L-am stropit, dar cum? Dezastru! 
Că-mi tot bâzâie-n albastru
(Capul meu).


Din vol. “Dor de lele”

E toamnă, e ceață, iar frunzele mint
că-s picuri de aur din nori de argint;

E rece sub cerul închis, mohorât,
cu Timpul zbătându-se-n el, zăvorât;

Rafale de vânt, nevăzuți bidivii,
scurtează durerea din lungi agonii;

Pe-o ramură udă, -n tărâmul neviu,
o frunză vibrează a doină-n pustiu.


Din vol. “Eterna căutare”

Copacul meu de gânduri suferea
privind cum frunze de-amintiri se cern
și cad în toamna rece, se aștern
pe haosul atâtor vechi uitări.
Și nu plecau șoptindu-i “Bun rămas!”,
nici fremătând a jale ori suspin
spre lutul din al frunzelor destin.
Pluteau, ducând și lacrimi, și-ncântări. 

Mai sunt atât de multe! Le privesc
și le alint cu mâinile de ram
ce s-au asprit din timpul când eram,
înconjurat de verde, singur zeu.
Erau iubite fluturând în vânt
și îmi cântau când stelele, pe cer,
se minunau de-acolo, din eter,
de cântecul ce mă-nsoțea mereu.

Mai cântă încă, dar în cântul lor
sunt note grave, tremurând în frig.
Aș vrea un anotimp să le câștig,
să nu mi se aștearnă împrejur
ca un covor de frunze pustiit
de amintirea vechilor cântări.
Acolo, jos, e-o lume de uitări,
iar gândul … cât de greu e să-l îndur!


Din vol. “Aripi de azur”