Spune-mi, femeie cu părul tăciune, 
Ochi de-ntuneric și gură de foc,
Cine pe lume-ar putea să-ți îmbune
Inima smulsă din marele joc?

Cine-ar putea să-ți rămână în gânduri
Și să te-alunge din ploile reci?
Spune-mi ori, poate, îmi scrii două rânduri
Despre pierdutele tale poteci.

Cum de, sub pleoape, sunt norii de ploaie
Tulburi ca ceața pătrunsă de fum?
Unde-s privirile care înmoaie
Inimi de piatră în marele drum?

Vino și spune-mi ce poate s-aline
Vremea din cerul pe care-l suporți
Ca pe-un blestem ce apasă pe tine
Și te împinge-n temutele porți.

Poate-mpreună, cu ochii pe ceruri,
Îl vom învinge și vom reuși
Norii să-i facem pierduți în eteruri
Și, prin senin, să-ncercăm a zâmbi.


Din vol. “Eterna căutare”

Mă străduiesc să-ți scriu, în noapte,
Când spiritele s-au trezit
Și se aud citind, în șoapte,
Din versu-mi brut, neșlefuit.

Se-nvârt prin mintea mea cuvinte
Ce caută un înțeles
Și le aștern, cu luare-aminte,
Deși mă tem că n-au succes,

Că nu te vor putea întoarce
Cu fața către mine iar
Și voi vedea tot niște arce
În loc de-al cerurilor dar.

Îmi storc o lacrimă din suflet
Și-mi diluez iubirea-n ea,
S-o bei, cu ultimul răsuflet
Al celei ce să plece-ar vrea

Și să privești cu bucurie
Apoi, cu toată fi'nța ta,
Spre-acela care-acum îți scrie
Şi mai suspină, și te vrea.


Din vol. "Gândul pierdut" 

Mi-a obosit privirea
Scrutând spre depărtări
Și așteptând ivirea
Din apa unei mări

A soarelui, a vieții,
A chipului ce-l știu,
În roua dimineții,
Cât visul încă-i viu.

Aștept de mult și, poate,
Azi voi avea noroc,
Și soarta mi te scoate
În cale, dintr-un ghioc

Sau dintr-o stea de mare
Adusă de un val
Ca, pe nisipul umed,
Acoperiți c-un voal,

Să desenăm vagi forme,
Văzute doar în vis,
Desene neconforme
Din vechiul paradis.


Din vol. "Gândul pierdut" 

Părea că-n ziua-ceea își serbau
Ivirea-n muguri înșirați pe ramuri
Din primăvara plină de balsamuri
Și de cântări ce tocmai se-întorceau.

Își îmbrăcaseră culori mai vii
Și se mișcau ca-n dans pe-o melodie
Pe care vântul își dorea s-o știe,
Cu tot ce se-ntâmpla în drum a-i fi.

Erau cuprinse-n vraja dansului
Și fluturau culori seducătoare
Ca el, în zbor și ca din întâmplare,
Să le cuprindă-n aripile lui

Și să le ducă-n zborul său tomnatic
Departe, peste marginea pădurii
În care și-au schimbat, din verde, nurii,
În ruginiu cu tentă de jăratic.

Copacii aceștia sălbatici,
Sunt strâmbi, alungați din pastel,
Copiii de arbori lunatici
Absenți din păduri la apel.

Și totuși, au frunze ce pleacă
La fel cum, la pomul normal,
Se-aruncă în moarte a joacă
Și dans cu-nțeles de final.

Copacii aceștia, în toamnă,
Fac loc și te-ndeamnă să treci
Și treci, neștiind ce înseamnă
Cu ei, un răstimp, să petreci.

Se strâmbă, se dau la o parte
Atunci când se-anunță prăpăd
Și par toți nebuni, de departe,
Dar și ei, aidoma văd.


Din vol. "Aripi de azur"

Ce liniște e astă-seară-n casă!
E ca aceea, veche, de demult
Și-mi place vocea ei să o ascult -
Mă-nvăluie, m-atrage, e frumoasă.

Nu mi-am dorit așa o seară tristă,
Dar, dacă e aici, pot s-o admir
În mersul ei ușor, ca de zefir
Și c-o aromă cum nu mai există.

Valsează, e desculță, e ușoară,
Aud, cumva, o muzică de dans,
Prin fum, se deslușește un balans,
Iar muzica devine mai bizară.

Mă vede și, în fumul de țigară,
Se-apropie șoptindu-mi câte-un vers
Adus din praful timpului ce-a șters
Din amintirile de-odinioară.

Sunt versuri sacre, strălucind în rime
Pe care-ncerc să le notez febril,
Dar sunt oprit de-un sunet de mobil,
Iar liniștea dispare-n întregime.

- Alo, sunt eu, nu-ți este dor de mine?

Din vol. "Gândul pierdut"

Înger din visările-mi rebele,
Cum ai reușit, cum ai ajuns
Tu, din universul nepătruns,
În furtuna gândurilor mele?

Le-ai văzut, în cerul plin de stele,
Nopțile, dorindu-l și zburând?
Spune-mi, recunoaște, înger blând:
Ți-au plăcut? Erai chiar tu în ele.

Ai venit, plutind pe aripi roze,
C-un surâs pe buzele-ți fiebinți,
Cu lumină-n ochii tăi cuminți
Și-un parfum plăcut de tuberoze.

Te-am primit în brațele-mi deschise
Și te-am strâns, cu drag, la pieptul meu,
Ca și când noi doi - un singur eu,
Am fi fost în raiul dintre vise.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De felul Ei, e-o mare plimbăreață
Și-i plac excursiile  fel de fel,
Dar eu nu merg și n-aș sta nici în față
În microbuz. N-aș suporta defel.

Când eu conduc, e una, dar cu altul 
Să șoferească, nu pot. Doamne feri!
Mai zice Ea, dar încetează-asaltul
Când vede că m-apucă-n cap dureri.

Aș tot conduce, n-am nicio problemă,
Și-aș merge ață, numai să conduc
La drum întins și fără vreo dilemă
Că trebuie viteza s-o reduc.

Am zis de ață? Iote cum îmi scapă
Cuvântul amintindu-mi de un ac
Ce pare că nu vrea s-o mai încapă,
Fiind mai greu “problema” s-o atac.

Și, cum spuneam, e-o mare plimbăreață,
Dar când se-ntoarce o aștept în prag,
Mă-ndrept spre Ea ca acul înspre ață 
Și se rezolvă totul. Pa, cu drag!

E timpul! – spuse ploaia într-o zi
Prin stropii toamnei deveniți mai reci
Decât atâtea gânduri ce-or veni
Când se vor stinge vechile poteci.

Căci pe pământ și-n cer se vor schimba
Culori, și obiceiuri, și senin,
În altceva, ce poate-ar însemna
Culoarea verii în culori de chin,

Ar duce zorii luminoși în vis
Și-ar transforma albastru-n cenușiu
Pe cerul care-ar deveni închis
De nori ce-ar speria tot ce e viu.

Tăcerea zilelor ar deveni
Un laitmotiv al toamnei, un ecou
Al sunetelor nopții, care-ar fi
Mai limpezi pe al cerului panou.

Dar dacă ne va fi un timp mai bun,
Un anotimp cu noi mărinimos,
Cu zile-n care grijile apun?
În toamnă, uneori, e mai frumos!

Șoapta unei raze dintr-o înserare,
Liniștește câmpul încărcat cu flori,
Promițând că noaptea vin, la fiecare,
Visele cu fluturi ademenitori.

Pregătesc parfumul, ordinea-n petale,
Cupe cu nectarul pentru bun venit…
Numai una-n taina visurilor sale,
Plânge o iubire care s-a sfârșit.

Raza înserării simte cum lumina
Florii-nlăcrimate cade în apus
Și-i promite locul veșnic din grădina
Unde visul verii, făr-a vrea, s-a dus.

Fluturii de noapte vin, se-adună, zboară,
Florile-i așteaptă-n clipe-bucurii,
Numai una ochii-n suflet și-i coboară
Pentru întâlnirea ei din zori de zi.

Din vol. “Aripi de azur”