Cântai atât de bine!
O, Doamne, cum cântai!
Se deștepta în mine
Tot ce-i frumos în Rai.

În baru-acela magic,
La masa mea, pierdut,
Simțeam un iz de tragic
Ce se cerea băut.

Dar vocea ta – ce voce! –
M-a tras, cumva, la sorți,
Dorind să mă disloce
Din lumea celor morți.

Resuscitat pe bune
Și chiar extaziat,
Vedeam perfecțiune
În tot ce-ai arătat.

Dar, cum să spun, efectul
La tot ce îmi cântai,
Se difuza. Cu-aspectul,
Clienții atrăgeai.

Privirea ta blajină,
Îi mângâia pe toți,
Iar barul din grădină
A devenit … de hoți.

De hoți de inimi, sigur,
De-o inimă: a ta.
Eram puțin nesigur:
Cui, oare, o cânta?

Ceva țipa în mine
Mai rău ca-n exorcism
Când te-am privit mai bine
În ochi: aveai strabism.     

Din vol. “Dor de lele”

A luat-o de soție
După ce a aplicat
Sfatul ce, de prin pruncie,
Maică-sa i-a repetat:

“În femei, să nu te-ncrezi,
Căci, sub chipul lor fardat,
Nu știi, maică, ce-ai să vezi.
Ia-o după îmbăiat! ”

A lăsat-o să se spele
Și-a privit-o mai apoi
Pe-ndelete, -n toate cele,
C-o figură de vulpoi.

Roșie-n obraji, c-o piele
Ca mătasea: fină-fină,
Ce să mai vorbim de-acele …
Mijlocel ca de albină,

Buze rumene, lucioase,
Îmbiind la sărutat …
Și-a luat-o. Nu aflase
Că femeia … s-a tunat.

Din vol. “Dor de lele”

Eu cred că sunt nemuritor,
căci prea simt, de o vreme,
un bâzâit sâcâitor
ce-mi face mari probleme.

Când vreau să fur un mic sărut
așa, ca uvertură,
se-ntâmplă lucrul neplăcut:
o curentez pe gură.

Când vreau, de mână, să mă plimb,
în serile cu lună,
în jurul capului am nimb
…de fulgeră sau tună.

Nu pot nici vorbe să mai scot
că-mi iese vreo scânteie
și se repetă. Nu mai pot
să fiu cu o femeie.

Nu știu ce-o fi, dar am vorbit
cu soața și - minune! -
a cunoscut că-i bâzâit
la cap … de gărgăune.

Din vol. “Hai, pa!”

Un junghi se-ndrăgostise de o tuse
Și o iubea, măi frate, nu ca pe-aia
De l-a vrăjit - c-aproape și trecuse -
Dar a avut noroc. Un car. Cu droaia.

Că ea, o ascuțită de durere,
De și-o luase, cum să zic, în cap,
Credea, pe lângă ea, că-i o plăcere
Un junghi, acolo, până-i dai un hap.

Dar știți cum e, în viață, socoteala …
Și ce-o fi fost ori ... cum s-o fi făcut,
Sau, cu pastila, care-a fost greșeala,
Că … ea s-a dus. Pardon! – ea a trecut.

Dar n-a plecat ușor … a zis ceva:
“Hapciu!” … sau ce i-o fi venit la gură,
Și a lăsat în urmă boală grea,
Cu tuse ... fir’ar ea de acritură!

Din vol. “Hai, pa!”

Când nu răspunzi la “te iubesc”-ul meu,
Doar te privesc și nu mă mir nicicum,
Căci tu vrei să te cuceresc mereu
Ca mai demult, la început de drum.

Vrei, ca atunci, să-mi vezi în ochi scântei,
Să-mi simți în glas cuvântul tremurat,
Așa cum îmi era în anii-acei
Când te iubeam cum nu m-am așteptat.

Ai vrea să te surprind, să fiu din nou
Un vis ce-apare-n clipele de dor
Prin gândurile tale, ca ecou
Și te-nvelește-n brațe, iubitor.

Te știu, nu mă surprinzi, dar ai putea
Să mă privești, să știi că-ntineresc
Doar dacă văd că în privirea ta
Apare-acel răspuns la “Te iubesc!”.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Îmi vii dintre gânduri ca valul din mare
ce mângâie plaja-n șiraguri de spume,
trezindu-mi  în suflet fiori fără nume,
iar inima-n piept mi se zbate mai tare.

Te leg cu privirea de gânduri țesute
în vasta rețea de dorințe nebune
închise, vremelnic, din rostul de-a spune
că vor să te ducă în lumi neștiute.

E blândă privirea-ți ce-n mine se pierde
și-n voia iubirii se lasă purtată,
e-o dulce lumină prin ea strecurată,
și gânduri rebele ar vrea să dezmierde.

Te pierzi, pentr-o vreme, în dulce visare,
rețeaua-i cuprinsă în nori de furtună,
apar năluciri dintr-o lume străbună,
iar tu, vii din gânduri ca valul din mare.

Din vol. „Oare”

Pașii mei pământeni se aștern
într-o salbă de-un alb nesfârșit
ce se-ntinde și pare grăbit
să devină un alb de infern.

Pe întinsul de-acum răvășit,
se înșiră ca pe-un portativ
note scurte-așezate naiv
într-o doină cum n-ai auzit.

Sunt doar pașii mânați de un dor
pe un drum căutat și dorit
spre un loc ce așteaptă-ncălzit,
cu o ușă ce n-are zăvor,

unde focul pocnește-n scântei,
iar pe masă, o cană cu vin
vrea să uiți de al drumului chin
și infernul de-afară, de-o bei.

Vezi, în ochii ce-arată spre ea,
raze dulci, de iubire. Se-ascund
și doar ochilor tăi le răspund,
într-o lume, cu totul, a ta.

Din vol. "Chipul iubirii"

Mă cufundam în nopți întregi de valuri
Crescute în adâncul unei frunți
Ce străjuia o lume fără maluri,
În care înălțase mii de punți.

Veneau cu stele rătăcite-n bolta
Ce se rotea-n spirala unei legi
Necunoscută-n cer, ca și revolta
Aprinsă-n gând atunci când înțelegi,

Căci ea e, în adânc, aceea care
Deșteaptă valurile unui eu
Și le transformă-n căngi tentaculare
Ori noi săgeți în arcul lui Perseu.

Și-s toate otrăvite când se-ndreaptă
Spre nepătrunsul nopții unui vis
Ce s-a ascuns de gândul ce-l așteaptă
Cu valuri pregătite de ucis.

Doar zorii pot, din valuri, să alunge
Acele nopți cu arme la oblânc
Create în caverne nibelunge,
Prin lumea fără maluri din adânc.

24 ian. 2021

Mă-ncumet spre adâncuri căutând
o urmă sau un semn să îmi arate
că ai trecut pe-acolo când și când
și ți-ai luat cadourile, toate.

Îți las ce știu că îți dorești și vrei,
sărutul meu și gânduri ce te-alintă
atunci când vii, în brațe să le iei,
știind că tu ești singura lor țintă.

Și îți mai las, iubita mea, și flori
pe care știi c-am presărat suspine
când le-am cules, și vei simți fiori
știind că toate-s numai pentru tine.

Iar de va fi din nou să ne-ntâlnim
la margine de gânduri și de ape,
iubirea noastră vreau să împlinim,
iar timpul va putea să își adape

secundele, privind spre un tablou
așa cum n-a mai fost pictat nicicând,
cu noi, uniți în strigăt și ecou,
sub ape, ca în transă, tremurând.

Din vol. “Chipul iubirii”

Se scurgea nisipul clipelor în valuri
Și pluteau prin timpul mării din eter
Fără de odihnă-n ape fără maluri,
Fără grija vieții dincolo de cer.

Și-mi pluteau albastre clipele trecute,
Și-mi cântau ferice-n fiece apus,
Fără vreo tristețe, făr-a fi pierdute,
Doar cu dor de zorii care le-au adus.

Fiecare clipă îmi era din aur
Și-mi erai în toate micul filigran
Încrustat cu grijă de un tainic faur
Care îmblânzește clipele din an.

Peste marea calmă, vânturi nemiloase
Au adus furtuna, negre vijelii
Ce-au făcut ca-n locul apelor retrase
Să rămână lumea clipelor nevii.

Aspră și uscată, cimitir de-apus,
Lume în ruină, peisaj inert,
Fără vreo speranță și nimic de spus,
Cu durere-n suflet și, în ochi, deșert.

Din vol. "Eterna căutare"