Un junghi se-ndrăgostise de o tuse
Și o iubea, măi frate, nu ca pe-aia
De l-a vrăjit - c-aproape și trecuse -
Dar a avut noroc. Un car. Cu droaia.

Că ea, o ascuțită de durere,
De și-o luase, cum să zic, în cap,
Credea, pe lângă ea, că-i o plăcere
Un junghi, acolo, până-i dai un hap.

Dar știți cum e, în viață, socoteala …
Și ce-o fi fost ori ... cum s-o fi făcut,
Sau, cu pastila, care-a fost greșeala,
Că … ea s-a dus. Pardon! – ea a trecut.

Dar n-a plecat ușor … a zis ceva:
“Hapciu!” … sau ce i-o fi venit la gură,
Și a lăsat în urmă boală grea,
Cu tuse ... fir’ar ea de acritură!

Din vol. “Hai, pa!”