Prin nopţile mele pluteşti,
purtată pe ape tăcute
de visuri ce-mi spun că tu eşti
trimisă din lumi nevăzute.

Corabie-a viselor mele,
cu vele ce-atârnă molatic,
prin neguri ascunse de stele,
ce cauţi pe-un drum singuratic?

Te-atrage o zare ascunsă
de ceţuri domnind peste ape,
sau mergi, de o vrajă pătrunsă,
spre zorii ce vin să se-adape?

Te-aştept să-ţi dezvălui misterul
în noaptea pe care-o alegi,
sau ... pleacă şi-atunci, poate, cerul
m-alintă cu vise întregi!

Din vol. “Eterna căutare”

Iubirea ta-mi era torențială
Și-mi inunda tot ce-ndrăzneam a fi
Sub cerul ce-mi era și noaptea zi,
Iar inima-mi bătea, demențială.

Mi se scurgea prin sânge în torente
Și-mi distrugea prin minte, rând pe rând,
Obstacole-n potecile de gând,
Punând mereu pe suflet noi amprente.

Venea precum șuvoaiele de munte,
Învălmășind răspunsuri cu-ntrebări
Ce își aveau final în exclamări
Ce nu puteau torentul să-l înfrunte.

Mă cuprindea în brațe languroase
De lavă, și de gheață, și de dor,
Atât de strâns și înfricoșător
În menghina cuvintelor duioase.

Iubirea ta mi-a fost catastrofală
Când m-a-nvelit ca un sicriu închis
Și m-a-ngropat sub umbra unui vis,
Atunci când s-a pornit, torențială.

Din vol. “Eterna căutare”

- Costică, mă duci, azi, la mall?
- Te-aș duce, dar fără ocol
prin zecile de magazine
de-mi vine să … moartea îmi vine!

- Tu vrei să mă superi, Costică?
Hai, fă-o și, la o adică,
te las și mă duc singurică
ori merg cu vecinul. Ți-e frică?

- Nu, Leano! Eu, frică? Deloc!
De pleci, îmi doresc s-am noroc
și Veta, vecina, să-mi vie
de-afară, de prin pandemie,

cu formele, toate, la ea,
- că are! - și tare aș vrea
s-o pot, ușurel, dezbrăca
de tot ce Covid ar purta,

căci, vezi tu, Lenuțo, mi-e frică
să nu îmi rămâi singurică.
Dar nici ea n-aș vrea să răcească,
așa c-am s-o las … doar cu mască.

Din vol. “Dor de lele”

Dacă-mi intri-n visuri, vino pe-o cărare
adâncită-n umbra arborilor-gând
ce-au atras din ceruri stropii de iertare
și-au crescut în tihnă, liniști ascultând.

Arborii aceia se înalță falnic
peste amintirea zilelor ce-au vrut
să-și transforme zorii în torent năvalnic
și să se întoarcă într-un alt trecut.

Vei vedea izvoare, vei simți mireasma
florilor de Lună-n vis de asfințit
care-și poartă-n lumea lumilor fantasma,
înșirând, molatic, pași prin infinit.

Dacă, pe cărare, e-o lumină verde,
urmărește-i cântul ce te va-ndruma
către-o amintire care să-ți dezmierde
gândul ce te poartă pe cărarea mea.

Dincolo de arbori, este o răscruce
unde te așteaptă, sub un felinar, 
dorul dintr-o lume care poate-aduce
bucuria-n ochii gândului hoinar.

08 mai 2021

Neanderthal (1) 

Plecaseră, din trib, de-un an,
Ea tânără, el cam golan,
Cu aere de șef de clan.
Găsiseră, cu greu, un loc,
O grotă mare - ce noroc! -
În care și-au aprins un foc.                              
     
O vreme s-au iubit din plin   
(V-aș povesti, dar mă abțin)      
Până-ntr-o zi când, din senin,
Nu știu prea sigur, dar înclin
Să cred c-a prins-o un vecin
Mai vajnic și de-atunci, ce chin!

Că, după ce-a simțit ceva
Ce nu simțise, nu credea
Că-n grota ei mai poate sta
Cu unul ce nu-i poate da
Decât mâncare, c-altceva
E clar: nu are ce vrea ea.

Văzând ceva că s-a-ntâmplat
Că soața lui s-a cam schimbat,
Și-a zis c-o fi de la vânat
Și de-o tratează de îndat'
Cu plante din ce-a adunat
Va fi, din nou, apreciat.

In seara-ceea i-a adus
Un ceai cu leacul presupus.
Privind ulcica, ea a spus:
"-Nda vum! " cu-n aer indispus
("- Și asta-i mică!" - am tradus).

Neanderthal (2)          

Ea a plecat, iar el ... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar  alin,
Acolo- n peștera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în “ceva” … deplin.

Și s-a gândit, s-a răsucit,
Pân’-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Și, cum să spun, a reușit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peștera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin și adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieșirea multora din ... post,
Căci - de! -  mărimea are-un cost,
Iar el ... plătește, că nu-i prost.

Curând, chiar soața a aflat
Și n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis “Kum vo” și ... a plecat.
(Traduc: “- Ești no.2, păcat!”)

Neanderthal (3)   

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e ... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Și sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: “Vum knor!”
(Înseamnă: “Recunoscător!”)

Neanderthal (4)   

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Și tribu’-n care a trăit,
Dar și un altu’,-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăștia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu pașii - nesfârșit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui și îi știa
Tot ce făcea și chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-și dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
“Cam a … neanderthalului”,
Doar ce pleca, ea: “Nu-i, iar nu-i!” 
Dar mai zicea și: “Nwu da mui”
Traducerea … o pun în cui,
Căci mi-e rușine să v-o spui.

Neanderthal (5)   

Trecut-au anii și-au crescut
Neander-puștii din trecut,
Dar nu erau cum ar fi vrut,
Ca el, puternici, de temut,
Deși le-a dat tot ce-a avut
Și i-a-nvățat tot ce-a știut.

În lupte, nu erau ca el:
Iar unul, cel mai mărunțel,
A zis: “Eu nu merg la răzbel,
Că nu suport să văd măcel
Și nu știu, nu-nțeleg defel,
Ce câștigați cu lucru-acel?”

Ba, unul mai spre sapiens,
Tot căuta al vieții sens
Și n-avea păr pe-un cap imens,
Pe frunte, stropi ca de condens.
Cu-acela se certa intens:
Erau, mereu, pe contrasens.

Era, de ei, nemulțumit,
C-o viață-ntreagă a muncit
Să-și vadă neamul fericit
Și-așa cum e, boșorogit,
Simțindu-se neîmplinit,
Vrea alt “Ka fu”. Traduc: “Plodit”.

Din vol. "Parfum ... vesel" și "Hai, pa!"

De-aș fi știut că pot vorbi cu norii,
M-aș fi legat la ochi, să nu îi văd,
Să îmi închipui că nu-s ei, ci zorii
Sau curcubeul după un prăpăd.

Căci norii negri-mi par, pe cer, povară,
Așa cum cei din suflet pot să-mi fie
Ca o furtună ce-i alungă, iară,
Pe-aceia albi, de dulce armonie.

Dar i-am văzut și, să le spun să plece,
Aș vrea s-o fac și rău nu mi-ar părea,
Căci știu că freamătul din ei va trece
Și vor pleca. Ei ... singuri vor pleca.

Din vol. “Eterna căutare”

Ți-am apărut, o clipă, ca valul dintr-o mare,
Năvalnică risipă, secvență dintr-un clip ...
Și ți-am pierit pe dată ca valul ce dispare
Pe-o plajă însetată, în marea de nisip.

Ți-am fost, în timpul clipei, un strop ce, dintr-o ploaie,
Se-alege să rămână pe buzele fierbinți,
Arsura s-o aline, să sting-o vâlvătaie
Din muntele cu miezul un clocot de dorinți.

Dar clipa, rătăcită de-a timpului cărare,
Și-a dovedit micimea în scrierea destin:
Secvența, chipul, valul și chiar întreaga mare,
Au dispărut prin cețuri și tot mai greu revin.

Din vol. “Eterna căutare”

Trei pitici de codru, urgisiți de-o vrajă,
Își doreau scăparea și stăteau de strajă
Într-o noapte-n care, au aflat, cumva,
Că din Lună pleacă raza ce-ar putea
Să-i elibereze din strânsori de mreajă.

Îndreptau spre Lună trei priviri în care
Câte-o rugă mută își făcea cărare
Printre crengi, prin frunze, prin poteci de nor,
Printr-un cer de care știu că-i iertător
Și-ar putea s-ajute întru îndurare.

Au primit pedeapsa pentru lăcomie,
Pentru neștiință ori acea prostie
De-a săpa întruna sub un vechi stejar,
După o comoară ce, imaginar,
Promitea ca, toată, doar a lor să fie.

A căzut stejarul și cei trei amici
Au primit blestemul: mici, pe sub urzici,
În ciuperci să zacă, făr-a se mișca.
… S-a milit crăiasa și, cu raza sa,
I-a făcut să fie, înapoi … pitici.

25 apr. 2021

În inima pădurii e-un podeț
Pe care trec tăcut, înfiorat
Și eu, precum oricare alt drumeț
Ce drumul tăinuit a încercat.

Se-aude numai susur de pârâu
Ce-și prăvălește apele sub el,
Purtându-și stropii reci ca un desfrâu
De curcubeie-ntinse de-un penel. 

Îmi poposesc, în razele de-amurg,
Privirea, pe o margine de drum
În care umbrele pădurii curg
Spre amintirea ce-mi apare-acum:

Treceam, demult, pe-același vechi podeț,
Dar nu tăcut și nu înfiorat,
Neștiutor în viața de drumeț
Spre un amurg, pe-atunci, îndepărtat

Și alergam, asemeni unor miei,
Zburam ca adierea unui vânt,
În bucuria anilor acei
Când nu credeam în umbre pe pământ.

Nu cred nici azi. Cum, oare, aș putea
Să cred în zile care nu mai curg
Așa cum le știam și cum aș vrea
Să treacă printre raze de amurg?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Gândurile tale vor ca, peste-o zi,
Să alerge-n raiul primăverii noi,
Care să le-alinte-n cerul fără ploi,
Fără nori cu vina totul a umbri.

Visul meu le-așază ca pe niște flori
Și ascultă șoapta fiecărui gând
Care, dinspre tine, se pornește, blând:
- Lui, nimic nu-i spune, până-n noii zori!

Și nu-mi spune, visul, parcă nu-i al meu,
Merge-n somn cu mine ca și cum am fi
Doi străini pe cerul ce ne-ar despărți:
El pe căi astrale, iar în stele, eu.

- Visule, nebune, cum poți tu să crezi
Că-mi rămân ascunse gândurile ei?
Plimbă-le cu tine-n mii de odisei,
Ține-le secrete, poți să le păstrezi!

Tot ce ea gândește, tot ce-i despre noi,
Am și eu în gânduri și în suflet, știi?
Nu se poate altfel, n-aș putea iubi
Gânduri ne-mpărțite, zi de zi, la doi.

22 apr. 2021