Zburau dinspre dealuri, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt,
din care-au plecat, toți cei șapte flăcăi,
spre codri, prin munți și sălbatice văi.
Puternici și tineri, se-aud chiuind,
priviți de fecioare la ei jinduind,
se pierd într-un tropot și-n norul de praf
rămas ca pe-o cruce un vechi epitaf.
Doar câinii îi latră din greu, ca la lupi,
în rest e tăcere ce-i greu să o rupi,
căci oamenii-așteaptă la locul știut
un dar prețios, obicei cunoscut,
O parte din munca ce li s-a furat,
întoarsă, prin luptă, ‘napoi, pentru sat,
de tineri ce zboară, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt.
Din vol. "Oare"
E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.
Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.
Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:
O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
și alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.
Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.
Și merg … și merg … un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.
Din vol. "Oare"
La distanță de-un ceas de vestitul popas,
Pe-o potecă urcând și cu setea luptând,
Repetam pas cu pas un cuvânt ce-a rămas
Un refren reflectând o scânteie de gând.
Și mergeam aplecat, dându-i gândului sfat,
Explicându-i că eu nu mă tem nici de greu,
Nici de tot ce-a-nsemnat o privire ce-a dat
De atunci și mereu, cântul gândului meu.
Deodat’ m-am oprit fără voie, silit
De-o rafală de vânt ce m-a pus la pământ,
De putere sleit, ca pe-un gând nerostit,
Slab și fără avânt cât nu-i pus în cuvânt.
Hoț e, vântul acel! L-a luat și, cu el,
În ecouri de mai, ca un pașă-n serai,
Îmi repetă fidel, neschimbându-l defel,
Un cuvânt ce spre Rai mă invită: hai! … hai!
Din vol. “Eterna căutare”
Erai, în clipele acelea, foc,
Erai scânteia care-aprinde vise
Și îți transformă noaptea într-un joc
De rai uitat cu porțile deschise.
În mâna din destin nemăsluit,
Erai câștigul tu, iar eu eram
Un jucător de vis nedeslușit,
Întâmplător în jocul ce-l jucam.
Am câștigat în visul cel aprins
Și-n raiul ce și-a ferecat pe dată
Intrările, pe-ntregul său întins;
O inimă a început să bată,
Iar ce mi-a fost la început trofeu
Și-n clipele din vis doar o scânteie,
A devenit stăpâna unui zeu
Ce-i spune, în olimpul său, femeie.
16 apr. 2021
Fetița mea așteaptă un copil
Și-aș vrea să-i spun de-acum, ca ea să știe
Că-s bucuros de asta și doresc
Să-l țin în brațe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoțel să-l cresc.
Sugar fiind, va sta-n pătuț frumos,
Legat, normal, căci eu n-aș vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că și eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.
Ea o să-și vadă de serviciul ei,
O știu cum e: și ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai știu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puțin stricat.
Am să-l răsfăț, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar știu că toți copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăț cum știu eu mai bine:
O frec ușor de blugi.
Pe-acasă îl mai las și pe covor,
Și-o să-i mai dau și câte-un colț de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl țin curat, dar nu prea mă omor,
Și îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paști și de Crăciun.
Promit ca, dimineața, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineața sunt cam indispus
Și n-aș putea, oricât de mult aș vrea
Să beau cafeaua fără o țigară
Iar fumu’ n-o ia-n sus.
Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai crește, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca și doctor să îi fiu
Și, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.
Aș vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniștitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Și-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"
Din vol “Parfum … vesel”
Știi, iubito,
am început să cred că
în sufletul meu s-au adunat
o mulțime de sentimente.
Nu-mi explic altfel
cum de norul meu s-a lăsat dus în jos,
atât de jos încât abia te mai văd strălucind
undeva deasupra.
Trebuie să facem ceva
pentru echilibru:
eu îți voi mai arunca o privire,
tu vei mai culege câteva dintre șoaptele mele,
eu voi renunța la tristețe,
tu îmi vei mai prinde câteva zâmbete
și tot așa până când vom putea zbura,
umăr la umăr,
către locul în care toate astea
nu mai contează.
6 apr. 2017
Deasupra mării triste-a depărtării,
Se-aud chemări spre țărmul cunoscut,
Din înălțimi ce par că s-au pierdut
În orizontul negru-al înserării.
Sunt păsări ce se-ntorc din pribegie
Și își îndeamnă aripile-n zbor
Spre un meleag mai ademenitor
Decât oricâte-n lume pot să fie.
E lumea cu dintâia lor lumină,
Aceea de-nceput, de primă zi
În care, în menirea lor de-a fi,
S-a încrustat cuvântul „rădăcină”.
În calea așternută pe sub stele,
Plutesc ușor, de parcă ar visa
La fericirea verii ce-ar urma
Și la căldura clipelor acele.
Mai au o zi, în raiul lor s-ajungă,
Ferindu-se de cer și de pământ,
De nori și de furtuni, cu un avânt
Ce, oboseala-n aripi, o alungă.
Se-arată zorii și, de peste mare,
Un țărm de-un verde crud, încântător,
Le-ademenește îndelungul zbor
Spre zări ce le așteaptă-mbietoare.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Trei rățuște mititele,
Cocoțate pe-un pârleaz,
Se-ntreceau în zeflemele
Despre-o cioară din izlaz:
- Asta-i, clar, ieșită noaptea
Dintr-un ou făcut în pripă
În apus din ziua șaptea,
Printr-un strănutat de gripă.
- Nu cred! N-o auzi cum țipă?
Ăsta-i cântec? Nu, e-un “Cronc!”
Smiorcăit ca dup-o lipă
Tam-nesam și hodoronc.
- Voi vedeți ce-adună-n gușă?
Viermi, și râme, și gândaci!!!
Dacă mi-ar veni la ușă,
Aș pofti-o-n grajd, la vaci.
Dintr-odată cioara zboară
În văzduhul de prier,
Croncănind așa-ntr-o doară:
- Țoape fără caracter!
Din vol. “Dor de lele”
Sunt unele momente când fiorii
porniți din suflet la emoții mari,
în ochi ți se transformă-n călătorii
ce, pe obraz, se scurg și par amari.
Sunt lacrimi ce-ți apar la bucurie,
în clipe fericite, poate rar,
și tare-ai vrea, când ți se-ntâmplă ție,
să umpli, de se poate, un pahar.
Mai sunt și cele triste, în momente
pe care ți-ar plăcea să le refuzi,
și-atunci, din ochii tăi, pornesc torente
ce-și sapă calea pe obrajii uzi.
Mi s-a-ntâmplat să mi se umezească
și mie ochii, chiar de i-am constrâns
emoțiile să nu-mi oglindească.
Și-atunci de ce, iubindu-te, am plâns?
Din vol. "Oare"
Daniel Vișan-Dimitriu 