Mi-am lipit sufletul De florile unui geam Și abia atunci mi-ai apărut Într-o lumină tulburată De dezgheț. Făceai un ceai de fructe Sau de flori Sau de amintiri, Îmi era greu să-mi dau seama, Pentru că pluteau prin aer Urme de sentimente Cu arome de uitări. Puteam să bat la ușă, Doar-doar să pot și eu gusta Ceaiul acela ciudat, Și trecut, Și neîndulcit, Cred. Mă întreb și acum: Ce gust ar fi avut? 13 ian. 2019
Apari, uneori, dintre visuri, scăldată în mii de culori, și cerni, trimițând spre abisuri, un cânt ce îmi naște fiori. Fragmente din el mă-nconjoară, m-ating și mă trag spre ceva ce-ncepe, treptat, să-mi apară ca zile din zodia mea. Sunt semne în limba străbună, ascunse-n culori curcubeu pictate-n destin pe o rună pe care-am văzut-o doar eu. Citesc, împreună cu tine, în semne topite-n alcov, iar visul dispare prin mine în cântul iubirii în mov. Din vol. “Eterna căutare”
Zilele se-aleargă, toate, spre-o arhivă Nouă și-nțesată, încă, de simțiri Adâncite-n gânduri vechi și în derivă Pe-un deșert ce arde urme de-amintiri. Focul ce le curmă ultima zvâcnire, Își ascunde jarul sub un strat de an Care se-nnoiește cu o răbufnire De sfârșit de vreme-ajunsă la aman. Zilele ferice, învelite-n verde, Schimbă-ncet veșmântul cu un strat de praf Care, de prin astre, vine să dezmierde Vieți trăite-odată, ca-ntr-un epitaf. Poate-i sărbătoare, poate e tristețe Când finalul vine-n valul de zăpezi C-o lumină rece, încercând să-nghețe Razele ce-și cântă imnul din amiezi. Timpul se destramă, urma-i e confuză, Tot ce-a fost, e-o umbră care s-a scurtat, Devenind potecă anului ce-acuză Focul care-i arde zile ce-au plecat. Din vol. “Cântecul visurilor”
Dincolo de gard, era tăcere. Și căsuța, și un brad, tăceau Ca și când nu mai aveau putere, Dar voiau ceva și așteptau. Ce sperau în iarnă să se-ntâmple, Ziua-ceea rece nu știa; Ea trecea, cu ore albe-n tâmple Și c-o boltă fără Soare-n ea. Ce-or fi vrând? – se miră-n unde râul, Ce-or spera? O iarnă și mai grea? Pătură mai mare peste grâul Care ieri, în verde crud, râdea? Peste drum, o țarcă vorbăreață, Ne-ntrebând-o nimeni de nimic, Sparse liniștea c-un zvon de viață: Știu ce vor: zăpadă ar mai vrea! Spiritele-ncep să se încingă: Unii spun că-i bine, alții – ba, Norii se întreabă: să mai ningă Ori s-aștepte anu-a se schimba? Din vol. “Dor de lele”
E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita Prin calendare, dar, mergând afară, Îți pare că-i o altă primăvară Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta? Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea, Cu florile de gheață din ferestre, Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre? Eu cum să pot colinde a cânta Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta?” Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns În rugile ce-nalță către ceruri Cei ce se tem de ale iernii geruri Și simt că nu le-a fost îndeajuns O viață ce iubirea le-a ascuns. Aceia ce așteaptă ca pe-un dar O prelungire-a toamnei, cât se poate, Cu ploi, cu frunze moarte și uscate, Cu vânturi foarte reci să fie chiar, Dar să se tot repete, iar și iar. Nu, anule, nu-i asculta pe ei, Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe Și-o bucurie, nicidecum tristețe, În iarna ce-i iubită de acei Ce-și iau cojoace, după obicei. Ascultă-i pe cei care au iubit În primăvara vieții și-ntre timp, În vară sau oricare anotimp Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit, O iarnă cum, demult, au moștenit. Din vol. “Călător prin gânduri”
Privirea ta ți-a însoțit suflarea cu care mă înalț și-acum spre cer în bucuria vântului când marea o mângâie cu aripi din eter. Erau în ea scântei mângâietoare, era căldură și era ceva ce mă făcea să cred că nu din Soare, din ei venea lumina ce-mi purta Întregul zbor spre locuri neștiute, cu bucurii simțite doar în vis, prin universuri noi, nestrăbătute, cu străluciri ce nimeni n-a descris. Iubita mea, un fir de păpădie e, sigur, mult mai greu de ce simt eu acum, când am aflat că mi-ai dat mie iubirea ta. Mă va-nălța mereu. Din vol. “Călător prin gânduri”
La cheul unde se-amarează vase, Voia să folosească o frânghie Să-și lege, între iahturi arătoase, Bărcuța cu aspect de jucărie. Era mai veche, prea demult vopsită, În lemnul ei pătruns de ani pe ape, Erau dovezi de viață urgisită Și semne că sfârșitul e aproape. N-ai fi crezut că încă mai plutește Și n-ai fi prăpădit pe ea nici ortul, De nu-i vedeai, în jur, cum strălucește O aură cum nu văzuse portul. Avea frânghia lui, nu o parâmă, Iar barca îi era o viață-ntreagă, Clădită-ncet, fărâmă cu fărâmă Din tot ce îndrăznise să aleagă. A tras din greu, dar s-a legat la cheul În care-atâtea iahturi arătoase Ce n-au știut, în viața lor, ce-i greul, Se-nclină aurei maiestuoase. Din vol. “Aripi de azur”
Tu dormi, iar trandafirul meu așteaptă să-ți simtă respirația din vis și doar atunci să îți vorbească-n șoaptă, așa cum ne-am vorbit și mi-a promis. El îți va spune,-n visul tău, cum eu mă cred pierdut atunci când te privesc, cum simt ceva crescând în pieptul meu, cât vreau să-ți spun tot timpul: “Te iubesc!”. Îți va șopti poeme de iubire pe care le-am compus cu tine-n gând și-n graiul lui el îți va da de știre că-n visul tău aș vrea să fiu oricând. De-l vei cutremura cu un suspin, te va trezi cu un miros plăcut și îți va spune cum am să te-alin sau cum voi fi la pieptul tău un scut. Atunci, iubita mea, vei ști și tu tot ce simt eu, dar încă nu-ndrăznesc să-ți spun, de teamă că vei spune “Nu!”, chiar dacă-n vis, prin flori, eu îți vorbesc. Din vol. “Călător prin gânduri”
Era ceva nedeslușit în vis Și apărea sub valuri în mișcare, Când ca o pată albă prin culoare, Când ca un gând străin, de nedescris. Voiam să-i pun, în visul meu, dârlog Și l-aș fi pus, dar nu aveam curajul Să-ncerc un lucru nou, precum dresajul Acelui, de prin unde, inorog. Ce vis ciudat! Un gând în lumea lui, Atât de rătăcit prin iluzoriu, Încât credea că e-ntr-un teritoriu Cum nicăieri, în lumea asta, nu-i. Cum s-ar simți un inorog în frâu? M-ar asculta? Ar fi, pe drum de visuri, Cel ce-ar putea să treacă prin abisuri Ce s-ar ivi în viața ca un râu? Priveam nedeslușirea de sub valuri, Închipuindu-mi pașii încordați Ai mei, ai lui, alături, ca doi frați Ce caută, prin visuri, idealuri. Din vol. “Aripi de azur”
“Lumini și umbre” ar putea să pară descrierea lui Rumi a iubirii cuprinsă-n astrolab, dar legea firii e însăși existența ei. Stelară? Mă-ntreb: au toate stelele lumină? Le paște, oare,-o soartă-atât de sumbră pe cele care s-au născut în umbră să-și plângă neiubirea în surdină? E greu de descifrat cum de apare, se naște, crește peste timp … sau moare, apare-n altă parte și mai mare, valsează între umbră și lumină, vioaie, fragedă și libertină. … o fi ajuns și pe la mine, oare? Din vol. “Oare”
Daniel Vișan-Dimitriu 