Mai găsesc prin viață bucurie
Și mai râd la câte-un fix de ceas
Când mai cântă-un cuc și nu-i pendulă,
Nu-s nici clopote-n credința-mi nulă,
Niciun “Te iubesc!” de bun rămas.

Și mai râd spre nori ce stau să plouă,
Mai zâmbesc spre ifosele lor
Căci, nehotărâți, se bulucesc,
Bubuie și-abia își stăpânesc
Vorbe ce-ar trăsni îngrozitor.

Mai găsesc ceva “de râs” prin viață:
“Adevăruri” ce se-nghit cu greu,
Înălțări - pe trupul țării, gâlci -
Ori deșertăciuni ce strigă “Bâlci!”
Și mai râd de râsul lumii, eu.

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Stea îndepărtată, încă mai privești
Urma celui care-n vasta galaxie
Se îndepărtează, nu mai vrea să fie
Astrul dintre aștri cu lumină ție, 
Tu, cea care astăzi încă strălucești.

Fie ca lumina-i să te însoțească
Ani și ani prin lumea stelelor ce cântă
Bucuria vieții, caldă, neînfrântă,     
Risipind lumină de iubire sfântă
Printre-aceia care vor să o primească. 

El … nu-ți mai e Soare cum odat-a fost,
Să-și întoarcă drumul, nu mai are rost.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Iubito, prima zi de februar
E rece, cum e datul ei să fie,
Dar eu, în raiul meu imaginar,
O văd așa cum știu că-ți place ție:

Zăpadă cât cuprinde și noi doi,
Pe sub copaci cu pletele cărunte,
Trecând pe lângă râul din zăvoi,
Părându-ne că e un râu de munte.

La dreapta e cărarea înspre schit,
Iar de la pod, mergând aproape-un ceas,
Vom poposi la hanul părăsit
De care, iată, sunt și-acum atras.

Voi face focul și vom bea un ceai
Să ne-ncălzim și să putem, apoi,
S-alunecăm prin al zăpezii rai
Pe schiuri, printre brazi și … amândoi.

E cerul tulbure ca ochii mei
Când caută prin viață un amnar
Ce mai aprinde-n raiul meu scântei
Ca azi, în prima zi de februar.

Din vol. “Aripi de azur” 

Privește-l! 
Arde-n miez de iarnă
și arde cald. 
Lumina lui
atinge recele de-afară
ca sunetele de vioară
ce răsunau cândva, pe seară,
cu o căldură ce-nfioară,
ca taina ochilor căprui.

Mai arde, încă, 
arde pal,
c-o strălucire de opal
ce-așteaptă-n stratul de pământ
o mână-ntinsă, 
un cuvânt,
orice-ar putea, 
din lumea sa,
o altă soartă să îi dea.

Privește-l! 
Încă-l poți privi
și-i poți vedea lumina caldă
pierdută-n albul dintr-o zi
ce-n frigul ei, 
tăcut, 
o scaldă.

Îl sting de-acum:
lumina lui,
nu folosește 
nimănui.

Din vol. “Eterna căutare”

Îmi vreau seninul zilelor ferice,
Căldura verii, clipele cu noi,
Îți vreau lucirea ochilor complice
Sărutului furat cu buze moi.

Vreau umbra mea adăpostindu-ți chipul
De-un Soare însetat și arzător
Ce își ascunde razele-n nisipul
Și marea ce-l așteaptă-mbietor.

Își va apune-a zilei strălucire
În valuri zbuciumate de dorinți,
Iar ea-i va stinge-n ape de iubire
Și clipe dulci, trăirile-i fierbinți.

Mai vreau, în zori, privirile-ți blajine
Să aibă-ascunse-n strălucirea lor
Plăcerea dimineților divine
Sub cerul nostru-albastru, protector.

Din vol. “Eterna căutare”

Ce-a mai rămas, o vom simți-o, poate,
În jar ce sub cenușă va mocni
Cu amintiri uitate neuitate
Prin scânteieri de suflet, încă vii.

Iar de va fi un vânt să se abată
În lumea lor, să fie flăcări iar,
Aș vrea ca ea, cenușa-ceea, toată,
Să fie ce a fost, o zi măcar,

Tu să-mi apari, mirată, din uitare,
Așa cum doar prin visuri îmi apari
Și mă cuprinzi în brațe de-alinare
Și-n ochi atât de triști și-atât de clari.

Dar de va fi cenușa să-mi îngroape
Troiene reci de veșnice zăpezi,
Aș vrea să fii scânteilor aproape
Și-n jarul tău, un timp, să le păstrezi.

Din vol. “Eterna căutare”

Era atât de vară! Doamne, cum era!
Credeam că arde tot … și chiar ardea.

Ne-a ars, întâi, tot focul din priviri
Și-a aruncat cenușa-n întâlniri.

Ne-a spulberat cuvintele-n scântei
Și ne-a făcut din dor un obicei.

Au ars și norii-aceia de sub noi.
Mai știi? Ne înveleau pe amândoi.

Plutesc cenușile, pierdute-n vânt …
"Precum în cer, așa și pe pământ".

Din vol. “Eterna căutare”

Coboară pe trepte din anii ce-au fost,
Cu pași măsurați în cuvântul șoptit
De vechi amintiri ce-și mai au adăpost
În brațele clipelor când ne-am iubit!

Oprește-te-o clipă și-ncearcă a sta
Pe-o treaptă de dor înecată-n suspin,
Ascult-o-n tăcere și-așteaptă să-ți dea,
Prin șoapte de vreme, cuvântul “senin”!

Căci are seninul și-l ține închis
În clipe, în zile și ani de demult,
Când totul părea că trăiește-ntr-un vis
Născut în iluzii din zori de adult.

Îl simți? Îl trăiești? Mergi pe-o treaptă-napoi
Și-ncearcă, acolo, să prinzi un ecou 
Din tot ce a fost, ce-am trăit amândoi
În anul din treapta parcursă din nou!

Mai urcă, mai urcă! … La treapta de-acum,
Oprește-te, simte-o! Cuvântul șoptit
E-o parte din viața ce-ți pare altcum
Decât cea din treptele când ne-am iubit.

Din vol. "Eterna căutare" 

Erai însetată pe-un drum în deșert
Pierdut printre dune, tăcut și pustiu,
Ascuns de nisipuri, flămând și incert,
Mergând spre iluzii ascunse-n neviu.

Erai rătăcită - morgană-n real -
Prin vise ciudate, prin prafuri de timp,
Credințe trecute prin ciur cerebral
În cioburi scăpate de zei din Olimp.

Erai mai frumoasă, pe calea-ți cea grea,
Decât tot ce-n lume vreodat-am știut
Și-atunci, m-am gândit c-aș putea și aș vrea
Să-ți ies înainte pe-un drum nevăzut,

Să-ți stau la picioare-ntr-un nou început,
Să-ți văd chipul blând cum se-apleacă, ușor,
Sorbindu-mi iubirea c-un zâmbet tăcut,
A oazei stăpână, iar eu … un izvor.

Din vol. “Oare”

Pașii mei, pe malul mării,
Se-ndreptau spre soare-apune,
Ca și gândurile mele 
Cele rele, cele bune,
Încărcate de lumina
Răsăritului de stele.

Parcă-n vis, urmam cărarea
Pe sub valuri noi tăiată
Ori ascunsă printre gânduri
Ca-ntre scânduri și legată
Cu otgoane de nisipuri
Scurse-n mare, rânduri-rânduri.

Și mergeam, călcând pe valuri,
Printr-un răsărit de noapte,
Pe un țărm, cioplindu-mi drumul
Prin uiumul celor șapte
Stele risipite-n cerul
Negru. Negru ca și fumul.

Din vol. “Eterna căutare”