Mai trec, uneori, pe la tine Să-ți simt răsuflarea fierbinte Și focul din buzele-ți fine. Mai trec prin aduceri aminte Și-ți las, peste umeri, săruturi Din gânduri ce vin să te-alinte. Străbat, ca un vis, începuturi Din lumea ce-mi pare adusă Pe aripi albastre de fluturi. Din astre-o poveste nespusă Își cântă uimirea spre mine Când vede privirea-ți sedusă, Căci trec, uneori, pe la tine. Din vol. “Cântecul visurilor”
Dansați voi, umbre vesele și vii, căci nu mai sunteți gânduri de-altădată, nici vise ori frânturi sau cioburi, mii, ci mă-nsoțiți spre zorii ce se-arată! Dansați, în timp ce vă privesc senin cum colindați pereții din cabană în ritmul flăcărilor din cămin ce, în mișcări de salsa, vă emană! Priviți cu bucurie înspre noi și-aștept, cu nerăbdare, să îmi spuneți: tabloul cel fantastic de sub voi, puteți în nemurire să-l transpuneți? Pictați întâi doar ochii-mi ce lucesc, cu bucuria dragostei depline, privind, alături, ceea ce iubesc, și care e alăturea de mine! Schițați, ușor, un umăr dezgolit pe care-aștern acum sărutul tandru, mai zăboviți pe șoldul arcuit, și faceți, din penel, apoi, meandru! Dansați voi, umbre, vesele și vii și spuneți: brațul ce o odihnește pe cea mai mare dintre avuții e vis, e gând, sau cel ce-o ocrotește? În zâmbet are bucuria mea! Pictați-i a obrajilor roșeață, dar bucurați-vă: nu-i gând, e ea, și suntem, de acum, legați pe viață. Din vol “Oare”
Se vesteau, prin brume, turmele de oi, Cu talăngi în zbateri și lătrat de câini, Cu chemări ai celor ce purtau în mâini Bâte noduroase, parcă de război. Coborau din munte, ca un mic torent, Către lunci în care locul de iernat Le-aștepta c-un Soare încă ne-nghețat Și o stână unde timpul e absent. Le priveau stejarii ancorați pe-un deal Scurgerea la vale ca un carambol În fuior de lână, cu un tors domol Într-un fir cu viața-n timpul ancestral. Mângâiau cu frunze gata de iernat Mițele crescute-n toamnă ca un dar Bun să îi creeze gerului amar Când va fi, în lume, iarăși acceptat. Turmele coboară doar când frunze mor Și, în iarna aspră, albul e stăpân Peste nemurirea plaiului român Din împărăția doinelor cu dor. Din vol. “Aripi de azur”
Poveștile noastre așteaptă mirajul din serile reci în care cu mine mai treci prin clipe trăite demult. Sunt gata să treacă, în șoaptă, de umbre ce-n ziduri le-atrag, de flăcări privite cu drag, de-un aer cu iz de ocult. Poveștile nu au vechime – sunt fragede ca în trecut și sunt ca un vis la-nceput, pornit pe-o potecă de Rai. În pașii cu urmele prime, timizi, ca și ele pe-atunci, se văd adânciri în porunci de care, să știi, nu puteai. Porneau, negreșit, din destinul cel scris pentru noi undeva și care, doar el, ar putea să știe de-a fost doar noroc sau el a-ncheiat cu aminul, căci clipe din calde povești sunt cele în care îmi ești sortită, alături, la foc. Din vol. “Aripi de azur”
S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineață De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal, Se zvârcolește râul sub platoșa de gheață, Iar frigul este rege-n tabloul hibernal. Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este Deasupra de regatul odată înverzit; E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste, Coșmarul unei toamne în clipa de sfârșit. Își tremură mirarea în frunze-ngălbenite Un fag ce își retrage șuvoiul vieții-n el, Lăsând în scoarța-i aspră durerile venite Cu albul ce-l întinde un nemilos penel. E albă nemișcarea și-n umbre e tăcere, Pădurea e decorul tabloului neviu Cu tușe-nfrigurate, atingeri de durere Și strigăte-nghețate, lăsate în pustiu. Când, amenințătoare, apar, din vremi trecute, Sub pelerine albe, stihiile ce sorb Din ultimele frunze culorile pierdute, În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb. Din vol. “Eterna căutare”
E doar o potecă pierdută-n pădure ce pare strivită de umbrele morții, ascunse prin frunze, la marginea porții deschisă vremelnic de mâini imature. E-o sârmă din ghemul trimis la topire din care, curând, se vor trage noi sârme, sau poate oțeluri, a navelor cârme, ori munți de gunoaie-n a lumii zidire. E-un film sau mai multe secvențe păstrate din multele duble pierdute-ntr-o fugă pe scena privită de-o doamnă cu glugă ce-așteaptă, senină, finalul la toate. Merg singur pe firul subțire de ață, Alerg printre umbre urmând o potecă, Adun amintiri într-o videotecă, Și fac toate astea-ntr-o singură viață. Din vol. "Oare"
Eu cred într-o altfel de viață decât cea de-aici, pe Pământ, în care nimic nu e sfânt și-n suflet iubirea-mi îngheață. Eu cred într-o viață mai sus de nori și de stele, de tot, în care e-o lege, socot, de orice-ai gândi, mai presus. Aș vrea să mai cred că ceva din viața de-acolo ar fi în mine și, poate,-ntr-o zi, voi ști ce să fac, de la ea. Căci visul meu vechi a apus în noaptea când el a plecat de viața de-acolo chemat, și tot ce-am visat s-a distrus. De-acum, tot ce sper e ca eu să nu-mi pierd credința că-n cer, ascuns printre stele, stingher, un suflet ‘l-așteaptă pe-al meu. Din vol. “Călător prin gânduri”
Par născute din focul ce arde-n cămin și-au luat de la el roșul cănii de vin și sclipiri de prin umbre-alergând pe un zid ca un vânt rătăcit de-al destinului ghid. Se înalță-amintiri ca și pruncii născuți prematur și firavi, vineții și tăcuți, așteptând o căldură prin gânduri s-aștern pe un tot ce înseamnă o clipă-n etern. Din atâtea cu noi, îmi aleg și răsfir pe-un al vieții tumult, cât un lung patrafir, o-ntâmplare ce-a fost și, cu verdele ei, mi-amintește de-atingeri și ochi în scântei. Ce căldură trecea prin pădurea de-atunci! Nu era pic de vânt – doar prin sânge porunci, și mergeam prin pustiul cu nimeni în jur, călători ca prin Rai. N-am putut să îndur: Sub un verde aprins, de molid curios, cu un vârf ce-și mutase privea în jos, noi, în umbră, dansam și pădurea, curând, a foșnit a fiori și a sânge pulsând. Din vol. “Eterna căutare”
Sunt singur prin tăcere și ruine De gânduri și de vise destrămate Ce-n minte se învârt învolburate Ca niște cioburi de oglindă sparte Ce poartă, fiecare, mici destine Și viața le desparte. Din zborul lor, rețin doar o frântură De fericire sau de întristare Și mă opresc, pe rând, la fiecare Cu lacrimile-n suflet și răbdare Privindu-le cu dragoste și ură Cu frică de uitare. Sunt amintiri frumoase dintr-o vreme Când totul înflorea, ca-n primăvară, Iar noi eram cu gândul la o vară Cu multe flori, în care-o să ne-ascundem, Îndrăgostiți cu-apucături boeme, În ele să pătrundem, Să devenim parfumul lor mirific, Să ne-adăpăm din picături de rouă, Să ne mințim că ne vorbește nouă Natura toată ce ne înconjoară Iar eu, pe-altarul tău să îmi sacrific Corola-n fapt de seară. Sunt cioburile dintr-o altă vreme, Când frunzele cădeau sub bruma rece A toamnei ce în iarnă se petrece Și le privește, parcă-ntr-un răsuflet, Cu ochi atinși de groaznice blesteme; Înghețul dintr-un suflet. E-o volbură de cioburi și de gânduri, De amintiri, dureri sau fericire, A dragostei eternă zvârcolire, A unei inimii care-n piept se zbate ... Mi se aștern în minte rânduri-rânduri Și nu pot fi uitate. Din vol. “Gândul pierdut”
Pășești prin toamna care-a așternut un ruginiu frumos, de frunze moarte, iar mersul tău le-atinge-n scurt sărut, foșnindu-le cu pas ce le desparte. Acum, nu mai contează dac-au fost sub razele de soare împreună: și-au împlinit menirea și un rost, iar vremea lor a trebuit s-apună. Covorul ce-au format și un apus ce te alintă în culori de seară, te fac să te așezi, cu gândul dus, și lacrimi, printre pleoape, să-ți apară. Sunt amintirile ce s-au trezit și, prin străfunduri, caută ieșire, dar ochii tăi deja s-au limpezit în seara unei toamne de iubire. Privești apusul, frunzele, și-un cer cu norii albi, pufoși, lipsiți de țel în lipsa vântului-corăbier, te uiți la ceas și-aștepți să vină el. Din vol. "Chipul iubirii"
Daniel Vișan-Dimitriu 