Cortina de-ntuneric se lăsase,
Iar sala fremăta în așteptare,
Căci primul gong bătuse-o amânare
A păcii care scena luminase. 

La gongul ce-a urmat a fost tăcere
Când premiul așteptat s-a dus departe
Și-n spatele cortinei, ca din moarte,
S-a auzit un vuiet de-ncheiere.

Cu gongul care-a ridicat cortina,
Au răbufnit, în foc de artificii,
Actorii ahtiați de sacrificii
În sala care aștepta lumina.

Și-au început cuvintele să zboare,
În umbrele din sală să lovească
Și-au început actorii să primească
Tot ce-ar putea din scenă să-i doboare.

Când pacea care scena luminase
A dispărut, de teatru îngrozită,
În locul ei din lumea ipocrită
E-acum tot ce lumina alungase.


5 apr. 2026

Din somnul tău, frumoasă Primăvară, 
Te-ai deșteptat c-un zâmbet îngeresc
Și-mi place să te-admir, să te privesc,
Să te învălui în iubire, iară.

Pe cerul tău, sunt gândurile mele
Și zboară, zboară …prinde-le-n priviri
Și du-le în adânc! Să nu te miri
Când sufletu-ți le va primi ca stele.

Lumina lui va face ca, sfioase,
Acestea să înceapă-a străluci
Atât cât cerul tot se va uimi
Când nopțile-i vor deveni frumoase

Și noi miresme-n aer vor pluti,
Un verde crud va prinde a se naște,
Iar așteptarea zilelor de Paște,
Va fi cuprinsă-n tot ce va-nflori.

Ridică-te, atinge-mă, ușor,
Pe buzele de dor, de vis, de vânt,
Îmi schimbă cenușiul din veșmânt
Și fă-mă, Primăvară, să te-ador!


Din vol. “Aripi de azur”

Apusul m-a surprins pe o cărare
Cu șerpuire-n umbrele prelungi,
Când ai venit, grăbindu-te s-ajungi
Să-mbogățești pădurea cu o floare.

Erau destule-acolo, dar, cu tine,
Părea că doar atunci s-a întregit
Decorul primăverii ce-a venit
Și a surprins apusul și pe mine.

Pășeai cu mersul fin al căprioarei,
Alunecai ca roua peste flori,
Erai un vis și îmi dădeai fiori,
Parfumul m-atrăgea cu urma boarei.

Nu mai știam pe unde-mi e cărarea,
Lumina din amurg te-ndepărta
Și-am început să merg pe urma ta,
Dorindu-mi să continue visarea.

Și te-am visat în noaptea ce venise,
Robindu-mă în brațe și dorinți,
Încătușându-mă cu ochi fierbinți,
În visul ce fugise dintre vise.



Din vol. “Aripi de azur”

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Și mușcă pământul.
E iadul acvatic.

Privește spre cer și adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credința-i deșartă.

Își simte, de-acum rădăcinile-n apă
Și știe că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ține.
Sfârșitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când știe că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Și nu plâng pe maluri.

Își lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subțire, ce-așteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe țărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.


Din vol. "Zece" 

O priveam adesea cum căra,
Pe un drum sau altul, greutăți,
Ignorând tot ce în jur stârnea,
Nebăgând în seamă răutăți.

Nu am vrut să aflu cine e,
Care-i e motivul, unde stă,
Cum de-i singură și pentru ce
Nimeni ziua bună nu îi dă.

Preferam să îmi închipui eu
Viața ei, schimbând mereu ceva
În invenții de prin gândul meu,
Cugetând că i se potrivea.

A trecut un timp, a dispărut
De prin gânduri și priviri, din tot
Ce-o privea pe-aceea din trecut
Căreia puteam să-i fiu nepot.

A plecat, luându-și tot ce-avea…
Eu mai trec prin timp, la fel ca ea.



Din vol. “Aripi de azur”

Curgeau prin noapte razele de Lună
Ca o cascadă-n care stropi de gânduri
Aleg un Rai în care se adună, 
Privind spre amintirile din prunduri.

Pietrișul de acolo-i mângâiere,
E ce-a rămas din tot ce-a fost să fie
În clipele trecute-n adiere
Din timpul ce mi-a fost o viață, mie.

Cu sufletul pe margini de cascadă
Mă întrebam de-s gânduri ori destine,
Când se-adunau și îmi erau dovadă, 
Căci nu era niciunul fără tine.

14 mar. 2026

Te-am strâns în brațe
de atâtea ori
în visuri,
încât gândurile
mi-au devenit
strângătoare de tine.

Te-am privit
de atâtea ori
în poze,
încât privirile
mi-au devenit
privitoare de tine.

Mi-am promis
de atâtea ori
că te voi întâlni,
încât promisiunile
mă vor face
să-ți caut privirea
atunci când
mă vei strânge
în brațe
și te vei înveli
cu mine.

Aștept, prin depărtarea-n care ești,
Să-ți cânte primăvara ce m-apasă
C-un vis în care mi te risipești
Ca o tristețe de neant atrasă.

De-o fi o doină cântecul acest,
Închide ochii, lasă-te purtată
Spre visul meu, ce-ar căpăta un rest
Din tot ce însemnase altădată.

Și n-ar conta că e atât de mic
Atunci când vine dintr-o așteptare
A primăverii care, din nimic,
Așterne în speranță o culoare.

Va crește visul, îl voi crește eu
Cu amintiri, cu vechile povești,
Cu lacrimi ce se-ascund în dorul meu
Trimis în depărtarea-n care ești.


Din vol. “Aripi de azur”

A fost o zi pe care n-am s-o uit
cum n-aș putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit, 
și a scăldat cu stropi de apă vie
natura, îmbiind-o să învie.

Eram la umbră de stejar bătrân
și dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
șoptea spre o sclipire de jăratic:

Nu poți să te ascunzi, prințesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arșița zilei nu ai vină,
căci singură nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o țărână
ca nici măcar o floare să rămână.

N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând pe Pământ și viață și culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
și tuturor ai dat acum de știre
că nu ești doar o rază, ești iubire.


Din vol. “Eterna căutare”

E atât de rece!
Ploaia, cât cuprinde,
Vine să înece
Zările murinde.

Vântul se pornește
Ca la o comandă;
Nori ce prăbușește,
Par, pe cer, ghirlandă.

Peste-o zi ce trece,
Seara ce-o să vie,
Crede că mă-ntrece
În melancolie.

Plouă englezește,
Plouă ca-ntr-o toamnă
Care își dorește
Nori, cu tot ce-nseamnă.

E atât de rece!
Vântul se pornește …
Peste-o zi ce trece,
Plouă englezește.


Din vol. “Cântecul visurilor”