Valuri sălbatice, vaierul morții,
Barca-nghițită de apele reci,
Zbateri și spaimă, cărările sorții,
Mâini salvatoare. “Era să te-neci!”

Timpul ce trece, durerea adâncă,
Visul ce-n lupta cu marea s-a frânt,
Trupul ei dus și lovit de o stâncă,
Sufletul tău, de-o furtună înfrânt.

Satul, pescarii și hanul în care
Cauți uitarea, iar vinu-i alean,
Fumul, mirosuri și înfiorare,
Cântecul tău când îl cânți la pian.

Totul se stinge, tăcerea îi lasă
Muzicii tale un spațiu deschis
Înspre-mpăcarea cu tot ce apasă, 
Schimbă și hanu-ntr-o lume de vis.

“Cântecul tău îl cânta o femeie
Dintr-o colibă, departe, în crâng”
Strigă o voce când totul se-ncheie …
Ochii-ți înoată în lacrimi și plâng.

Din vol. “Aripi de azur” 

Stăteam la coadă de vreun ceas,
Puțin absent, de-un gând distras,
Când trece-n față un puștan
Cu ceafa lată, burdihan,
Și un cercel în nas.

Și, poate sunt eu demodat,
Căci nu-mi închipui un bărbat
În creștet cu un smoc de păr
Pe capul ras, ce-ntr-adevăr
Apare țuguiat.

Mă rog, să nu vorbim de gust,
C-așa e moda și-i injust
Să-i cauți altuia defect,
Dar să revin la subiect,
Chiar de simt un dezgust.

Când a-ntins bani pentru bilet
Un tânăr ‘nalt, frumos, atlet,
L-a tras, din față, înapoi,
I-a zis că este un gunoi
Și un analfabet.

-Bă, tu cu mine nu te pui
Că scot cuțitu’, te răpui!
Tu știi cine e tata, bă?
E cel mai tare și o să
Te cheme-n fața lui.

-M-ameninți? Îți vin eu de hac!
Unde-i, acum, al tău babac?
Căci am vreo două a-ți cârpi,
Și președinte dac-ar fi,
La mine-i tot un drac!

Din vol. "Parfum ... vesel"

Ea avea un secret și demult s-a gândit
Să nu-l spună cumva, să-l păstreze al ei,
Să nu-i fie doar vis ce i-a fost răsădit
De când încă n-avea-n părul ei ghiocei 

Și revine la fel, dar nu-i e un coșmar,
N-o trezește din somn, doar atât că-i ciudat,
Poartă-n el un mister ce îi pare amar, 
Parc-așteaptă ceva ce, în timp, s-a păstrat. 

El pe-un câmp, așezat, n-o privește nicicând,
Nu-i vorbește deloc și e, poate, rănit, 
Căci un geamăt ușor îi răzbate în gând
Și îl simte că e-n visul ei, chinuit. 

I-a vorbit, l-a-ntrebat din ce timp a venit,
Dar el nu i-a răspuns. De sub masca-i de fier,
Nu s-a scurs un cuvânt, doar priviri au pornit
Ca un vis doar cu ea și un vechi cavaler.

Îl așteaptă mereu și, când stele-o privesc, 
Văd un zâmbet senin luminându-i discret
O frântură de vis ce devine lumesc
Doar în timpul cât ea îl mai ține secret.

Valurile nopții își aduc tăcerea
Peste câmpul toamnei încă plin de flori,
Totul se disipă-n cute de-ntuneric,
Sub un cer cu stele care-ți dau fiori.

Tremur de lumină, scânteieri stângace,
Simfonii albastre fără un sfârșit,
Raze reci de Lună prinse-ntr-o furtună,
Zori ascunși în bezna dinspre răsărit.

Timpul de-ntuneric cere o clepsidră
Gata să-i primească gându-ntunecat
Rupt din drumul printre orele mișele
De-un destin în care singur s-a-ncurcat.

Doar o stea, doar una, razele-și aprinde
Ca o bucurie-a toamnei pe-un pământ
Cald în urma verii, așteptând o ploaie
Care să-i renască aura de sfânt.

Jos, în câmp, un flutur retrăiește zorii
Savurând aroma florii de trifoi,
Gata să încheie-n toamnă aventura
Verii dedicată zborului în doi.

Din vol. “Cântecul visurilor”  

Priveai prin fereastră, 
dar nu îmi vedeai
nici gânduri plutind și nici vise,
nici ușile-n suflet deschise
de brațe chemându-te-n Rai.

Privirile tale 
scrutau depărtări
părând că ar vrea să se-ascundă
în lumi ce nu pot să pătrundă,
dar simt de acolo chemări.

Eram peste tot, 
și departe, și-n jur,
în aerul ce te-nconjoară,
iar șoaptele ce te-nfioară
porneau din sclipiri de azur.

C-o aripă blândă, 
privirea ți-am stins
și-atunci, cu adâncul din mine,
dorința venind să-ți aline,
cealaltă, ușor, te-a cuprins.

Dincolo de ziduri, lumea de afară
Deapănă povestea anilor ce trec
Dinspre-o stea uitată, înspre veșnicie,
Prin întinderi fără maluri de edec.

Poate steaua-ceea încă mai trăiește,
Poate are-un astru chipu-i luminând
Ori singurătatea este cea în care
Amintiri de-o viață vin și trec, pe rând.

Nu știi care-i steaua și ai vrea ca anii
Să se-opreasc-o clipă, cât a-ți povesti
Despre ea: cum este, cât e de departe,
Cine-i este astrul, cum e a iubi.

Dar ei trec, ei pleacă, lor nu le mai pasă
Dac-o muritoare, singură și ea,
Vrea, privind spre ceruri de pe-un prag de casă,
Vești de ani-lumină despre-o mică stea.

În tăcerea serii care te-nconjoară,
Gândurile, toate, par a te-nsoți
În călătoria nopții-ntunecate
Spre nemărginirea-n care vrei să fii.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Sunt zile când muza mă-mbie cu versuri
Și altele când fac degeaba demersuri;
Astăzi mă simt plin d-energii creatoare,
Dar ea nu e, căci se bronzează la mare.

Sun la mobil, dar nu mă bagă în seamă,
Orele trec, și-ncepe să-mi fie teamă
Că muza mea s-a transformat în sirenă,
Sau c-a găsit pe-altul mai tare în venă.

Singur, acum, nu pot să scriu două versuri,
Pe foaia mea sunt o mulțime de ștersuri,
Mă tot agit, dar gândul meu o ia razna...
Și, uite-așa, îmi trece ziua cu cazna.

I-aș da mesaj, dar am nevoie de-o muză
Și, pe-nnoptat, merg la vecină c-o scuză;
Vecina mea, frumoasă, singură-acasă,
Pune un vin și o friptură pe masă,

De îmi tot trec versuri prin cap, de iubire,
În loc să scriu, acum am altă pornire
Și uit pe loc, ba chiar și spre dimineață
Și cine sunt, și muza mea plimbăreață.

Acum încerc, după vreo două cafele
Să scriu din nou, dar îmi sunt pleoapele grele;
Mai bine dorm, apoi găsesc niște scuze,
Căci mi-e ușor, doar am acum două muze.

Din vol. “Gândul pierdut”

Pe-o coastă abruptă de munte,
Lumina pătrunde pieziș,
Iar cerul e-un păienjeniș
De raze-n șiraguri mărunte
Ce-atârnă de nori în ghirlande
Și-n grupuri ce par alemande
Se-aruncă-n frunziș.

Și-s frunzele-adânc luminate,
Și-s florile prinse-n hotar
De stâncă și-un aer mai clar
Decât purități deghizate,
Cu petele-ascunse-n nimic
Și ochi tributari unui tic
Ce pare ilar.

Sub zâmbetul meu, sus, pe munte,
Se-adună o turmă de nori
Și-s baciul cuprins de fiori
Ce-i caută-n inimă punte,
Dar nu pot fiorii să știe
Că eu sunt hotarul, iar mie
Îmi sunt dor de zori.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Era o frunză printre alte multe
Crescute-n pomul vieților de rând,
Dar ea simțea. Simțea că, în curând,
Va trebui destinul să-și asculte,

Să își înfrângă frica ce-o apasă
Atunci când se gândește că, în toamnă,
Va fi sfârșitul ei, cu tot ce-nseamnă
Plecarea ce-ar putea fi dureroasă.

Nu pentru ea și nu plecarea-n sine,
Ci golul ce refuză-nlocuire
Cu altceva decât c-o amintire
A ei, pe ram, în zilele senine.

Știa că-i altfel, nu ca celelalte
Ce vor cădea, în vântul toamnei, toate
Și nu se vor gândi că moartea poate
Să fie-nvinsă-n gânduri mai înalte,

Iar ea, fiind de ceruri iubitoare,
S-a depărtat de legea dintr-o lume
Ce crede că sfârșitul e în hume
Și s-a-nălțat la cer, nemuritoare.

Din vol.”Aripi de azur”

“La atac!” – striga nebunul
dezvelindu-și dinții lipsă,
“Lasă pușca, lasă tunul,
că doar nu-i apocalipsă!”

De-i prindeai cumva privirea,
îți închipuiai c-o piatră
a lovit nemărginirea
tulburând o psihiatră.

“Hai, curaj, că vitejie
n-aveți voi, mânca-v-ar tata!”
De mi-ar fi el tată mie,
cred c-aș ataca … și gata!

Dar și-așa, ce mare brânză
e s-atac? Mi-adun curajul
ca pe un catarg o pânză
și încep cu ambalajul,

C-are pielea dură, arsă …
“Bă, tu ești întreg la cap?”
Furia mi se revarsă
… pe vițelul din proțap.

Din vol. “Dor de lele”