Această unealtă ticăloasă
a fost demult desfiinţată,
făcută harcea-parcea
şi aruncată de Dumnezeu.
În lipsa unui coş de gunoi,
instrumentul,
în nenorocirea lui,
a căzut pe Pământ
în capul unui trăznit care,
din răzbunare,
l-a reparat şi patentat.
De atunci,
sunetul său isteric
dă dureri de cap omenirii,
fiind adoptat
de reţeaua de telefonie fierbinte
„Scaraoski“,
ca mijloc de tortură.
Se pare că
l-a luat Dracul.

Din vol. "Hai, pa!"

O, râu șerpuitor, te știu de-o viață
Ducându-ți apele-n necunoscut!
Privindu-te, în mine se dezgheață
Tot ce-a iernat prin gânduri, din trecut

Și-ntineresc, mă simt din nou pădure
Cu ramuri ce te-alintă de pe mal, 
Făcându-ți unda blândă să îndure
Călătorii de frunze în aval.

Când te vor însoți-n călătorie,
Din visurile mele-ți vor șopti
Cât îmi doream ca viața să ne fie
Aceea-n care ne-am putea iubi.

Veți curge împreună spre finalul
În care vă veți pierde sub alt cer.
Eu n-am să-l pot privi. Rămân pe malul
Cu dragostea … în umbra ce-ți ofer.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mă uitam, în toamnă,
Luuuung – Frumoasă damă! –
Ce părea o doamnă
Prea băgată-n seamă.

Ce încurcătură!
Altul i-a zâmbit ...
Am trimis, cu ură,
Dama în ... gambit.

Din vol. “Hai, pa!”

Pe strada rece-a caselor de piatră,
Tot merg, privind în juru-mi ca și când
Toți cerberii ce, prin adâncuri, latră,
Ar apărea, spre mine alergând

Și n-aș putea să fug, n-aș fi în stare
Să plec, să nu te caut în Infern,
Să știu că frica mea e mult mai mare
Decât ce am crezut că-mi e  etern.

Mi-ai dispărut în valuri de-ntuneric
Pornite din oceane de neant,
Iar căutarea-i visul meu homeric
Pe drumuri unde totul e riscant.

Nu voi fugi, pot cerberii să latre
Cât vor putea, pe străzi, pe sub pământ,
Voi spune că-s actorii altor teatre,
Cu scenele-n milenii de cuvânt.

Eu merg mereu, ca omul fără vatră
Ce s-a pierdut în timpul de acum
Și crede că în casele de piatră
Se-ascunde cerul ultimului drum. 

Citești aceeași carte, iar și iar,
Știind că te vei pierde printre rânduri
Ce vor intra în lumea ta de gânduri,
În care ți-ai creat un avatar.

Și se întâmplă ca închipuirea	
C-un zbor înalt, pe aripi îngerești,
Să îți transforme lumea-n care ești
În cea în care îți găsești iubirea,

O lume-n care nopțile albastre
Alungă demonii ce le străbat
Când îți aleg tăcerea ca sabat
Și dănțuiesc pe ringul dintre astre.

Acolo, tu, în zbor de avatar,
Petreci un timp ce trece liniștit
Prin amintiri în care ai iubit…
Citind aceleași rânduri, iar și iar.

Din vol. “Aripi de azur”

Se-adună-ncet, ieşind din vremea lor,
atâtea frunze ce-au zâmbit cândva,
atunci când, nevăzut, ameţitor,
un vânt le mângâia, le mângâia …

Şi cad şuvoi ca nişte amintiri
pe-o masă plină încă de poveşti,
oprindu-se din slabele rotiri
c-un foşnet ca o şoaptă: “Cine eşti?”

- Sunt toamna voastră, toamna tuturor,
un pas amăgitor spre iarna grea
cu albul rece singurul decor
pe care peste voi îl veţi vedea.

Priviţi acum în jur, e prea frumos!
Ce vă aduc în dar e un pastel
plin de culoarea voastră, cânt duios
cu care vă alint ca menestrel.

Se liniştesc. Pe-o masă, lângă lac,
amestecate cu poveşti ce dor,
foşnesc o amintire, apoi tac.
Pastelul, pentru ele-i incolor.

Din vol. “Eterna căutare”

Lasă-mi gândul să plutească, 
Să-ți privească-n voie trupul
Când se zbate-n el dorința,
Vie-n visul fără scrupul.

Vreau s-o văd în frământare,
S-o pictez ca pe o formă
Care mi se potrivește
Și-i cu visul meu conformă.

Dacă-apare în reflexii
Din căprui ce-o deconspiră,
Vreau ca gândul meu să fie
Tartorul ce o admiră

Și o vrea în brațe-flăcări,
Și o vrea nelegiuită,
O surprinde și o leagă
Pe vecie, ca iubită.

Dacă-ți place cum te-atrage
Cu plutirea lui ușoară,
Nu-l rata! – cuprinde-i zborul
Ca pe-un vis cu o comoară.

Din vol. “Aripi de azur”

M-am prefăcut
În murmurul din valuri
Și ți-am șoptit
Cuvinte de alint
Ce te-au făcut să simți 
Cum stropii mării
Sunt mesageri cu buze 
Ce nu mint.

Te-am sărutat
În mii și mii de feluri
În ape vălurind 
Ca într-un vis
Și mi-ai răspuns 
Cu sărutări în gânduri
Ce calea altor valuri 
Au deschis.

Un pescăruș, 
La margine de lume,
Simțea nisipul de sub el 
Arzând
Atunci când pașii-i 
Atingeau ecoul
Atâtor stropi 
Cu-mbrățișări de gând.

Trecut-au anii și-au crescut
Neander-puștii din trecut,
Dar nu erau cum ar fi vrut:
Ca el, puternici, de temut,
Deși le-a dat tot ce-a avut
Și i-a-nvățat tot ce-a știut.

În lupte, nu erau ca el:
Iar unul, cel mai mărunțel,
A zis: “Eu nu merg la răzbel,
Că nu suport să văd măcel
Și nu știu, nu-nțeleg defel,
Ce câștigați cu lucru-acel?”

Ba, unul mai spre sapiens,
Tot căuta al vieții sens
Și n-avea păr pe-un cap imens
Cu stropi pe el ca de condens.
Cu-acela se certa intens:
Erau, mereu, pe contrasens.

Era, de ei, nemulțumit,
C-o viață-ntreagă a muncit
Să-și vadă neamul fericit
Și-așa cum e, boșorogit,
Simțindu-se neîmplinit,
Vrea alt “Ka fu”. Traduc: “Plodit”.


Din vol. "Hai, pa!"

Fugi, alină-ți dorul! Clipele pierdute
Îți îndepărtează visul de-a-ntâlni
O fantasmă care, nopțile trecute,
Ți-a trezit dorința de a o-nsoți.

Dacă, printre gânduri, norii de furtună
Îți alungă pașii-n drumul altor zări,
Cheamă amintirea nopților cu Lună
Și trimite norii în adânc de mări!

Fugi ca vântul toamnei! Frunzele să fie
Un vârtej în urma pașilor fugari;
Uită de plutirea în melancolie
Și de izbucnirea stropilor amari!

Ia-ți alături visul și aleargă, aleargă! 
Treci de văi de gânduri și-ascuțiș de stânci,
Tot ce te frământă, pașii tăi să șteargă,
Până la-ntâlnirea unor ochi adânci.

Dacă-n profunzimea lor vei recunoaște
Visul ce te cheamă-n dorul ne-mplinit,
Tu întinde-i mâna și de-acum cunoaște
Fericirea toamnei care a venit.

Din vol. “Aripi de azur”