Privești copacii tineri dimprejur,
cu frunze verzi ce-n vântul serii cântă,
sub cerul ce se schimbă din azur
în roșul de apus ce te-nspăimântă.
E prea mult foc: în cer, în frunze moarte,
iar toamna care vine nu așteaptă
ca visul frunzelor să te mai poarte
spre încântări divine, înc-o treaptă.
Îți lași privirile să curgă-alene
pe ape reci, cu visul tău plutind
în frunze călătoare prin ravene,
din amintirea verii, răsărind.
Sunt încă verzi, pe unde cristaline
ce le ascund de timpul care vine.
Din vol. “Cântecul visurilor”
M-aș face cărare, să-ți fiu sub picior
ca tremurul frunzei ce-n roșu-aprins
e toată cuprinsă de-un straniu fior
când vântul o vede și pare surprins.
Te-aș face prințesă și codrul ți-aș da,
să-ți fie castelul cu dale-aurii
din frunzele care din mine-ar cădea,
străjerul pădurii, stejar de aș fi.
Și cântec m-aș face, și zborul ușor
al păsării care, din ram, ar pluti
spre zâmbetul roșu-aprins ca un dor
de cel ce-l aștepți și atunci ar veni.
Ți-aș fi cer de toamnă, ori cerul de vis
al nopții când stelele-ți cântă suav
și mergi pe-o cărare, pe drumul deschis
de-un duh ce îți poate fi rege și sclav.
15 oct. 2022
Azi te aștept cu florile de-apus,
Acelea ce-nfloresc doar când te văd
Amurgului având ceva de spus
Și … despre mine-i vorba, o prevăd.
Eu cred că-i spui cât, încă, mă iubești,
Că tu-mi ești floarea zorilor de zi
Și numai pentru mine înflorești,
Îi spui apusului și ce va fi:
O-mbrățișare, un sărut și tu
Uitându-te-ntre mine și dorinți
Mai vechi, mai noi, dar niciodată „nu”
Pe buze-atât de calde și cuminți.
Și îi mai spui că, în privirea mea,
Te vezi ca o icoană-ntr-un altar,
C-un zâmbet care sfinții ar putea
Să îi îndrepte spre credință, iar.
Eu, mângâind buchetul meu de flori,
Mă-ntreb: când ți le dau, ce-ar fi de spus
Decât să îți descriu acei fiori
Când te aștept cu florile-n apus.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii,
Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor
Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii,
Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor.
Aceleași frunze care se legănau în vânt
În alintarea verde a zilelor de mai,
Nu își vedeau căderea în brațe de pământ
În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai.
Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști
Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas,
Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii,
Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas
Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi,
Să facem să se piardă și foșnetele sumbre,
Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi,
Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre.
Din vol. “Eterna căutare”
Sunt călător în timp și mă distrez
bătând, ușor, la porți necunoscute
și, dacă îmi convine, avansez
cuvinte dulci, cu vrute și nevrute.
Căci vrute am mereu la îndemână
iar cele mai nevrute le tot scap
când mai primesc o palmă peste mână
și mi se spune că-s căzut în cap.
Dar nu mă las, și bat la alte porți
ba chiar în stânci din fața unor grote,
căci dacă știi în timp să te transporți,
găsești prin toate erele cocote.
De-ar fi să povestesc din aventuri
sau întâmplări trăite-n evul mediu,
ați crede că sunt zorii imaturi
ai zilelor de azi, ce n-au remediu.
Dar, ce știți voi!? Vă spun că vă-nșelați!
V-o spun ținând în mână o cheiță
cu care cavaleri la drum plecați
își încuiau centura la domniță.
De nu mă credeți, voi jura, din nou,
cu mâna-n buzunar, pe vreo năframă
pe care am primit-o ca erou
al unei nopți … în brațe la o damă.
Sunt călător în timp și, plictisit,
vă jur pe picul sfânt ce zace-n mine,
că de o vreme m-am îndrăgostit
și plec în viitor. Ceau, pa! Cu bine!
Din vol. “Parfum ... vesel”
Că mâine-i echinocțiu, mi-amintește
De-o altă toamnă: cea în care-a fost
Să îmi aleg o stea ce strălucește
Și are-n cerul meu același rost:
Când o privesc, în gânduri îmi răsare
Un trandafir ce-mi cere să mai scriu
Așa cum o făceam, cu adorare
Și încântat de tonu-i sidefiu.
În voce are cântul unei stele
Pe care, de-l auzi, nu-l poți uita,
Căci este dintre cânturile-acele
Ce le îngână-n vis iubirea mea.
E toamnă iar, dar eu îmi amintesc
Doar toamna cu petale ce-mi zâmbesc.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Într-o baltă ce băltește
La o margine de sat,
Printre-orăcăieli, gândește
Că … nu prea mai e de stat.
Între broaște, el, brotacul,
Poate-ar fi cel mai dorit,
Vorba-ceea: ca burlacul
Tânăr și neliniștit,
Dar o vorbă strecurată
De un șarpe necurat,
Chiar de-o fi adevărată,
L-a cam marginalizat:
Nicio broască nu-l iubește,
Toți broscoii-l ocolesc,
Ca un cuc-de-mâl trăiește,
Mormolocii nu-l cinstesc,
Peștii din băltita baltă,
Simt în solzi frisoanele ...
Inima, de-o au, tresaltă
‘n toate lighioanele.
Care-i vorba, de le pare
Mai ceva ca un fibrom?
Cic-ar fi vrăjitul care
Este, pe sub piele … om.
Din vol. “Dor de lele”
Mă leagă de tine un fir nevăzut
cu care mă tragi înspre tine, la cer,
şi încă nu ştiu ce să fac: vin sau sper
că pot să păşesc pe un alt început.
Mi-e teamă că tu, de acolo, de sus,
nu ştii că ţi-am fost şi, pesemne, -ai uitat
o viaţă din care te-ai rupt şi-ai plecat
pe drumul spre astre, devreme răpus.
Iar firul acela mă ţine acum
legată, în suflet, de frig şi zăpezi,
căci nu ştiu, de-acolo, tu poţi să veghezi,
sau nu mă mai ştii şi sunt singură-n drum?
Nu ştiu ce să fac. Dă-mi, te rog, doar un semn,
să pot să aleg: să îţi vin, ori să plec
pe drumul speranţei, să pot să-mi înec
amarul şi teama de noul îndemn.
Din vol. “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 