Eu ți-am promis, tu mi-ai promis,
Că tot ce ni se-ntâmplă, chiar și-n vis,
În clipe ce petrecem împreună,
Să fie alt motiv de voie bună.

Să nu uităm nimic să povestim
Din visurile ce ni le-amintim,
Iar tot ce mai aflăm din astă lume,
Să presărăm cu ale noastre glume.

Eu ți-am promis, iubita mea, un trai
Așa cum îl visai și ți-l doreai,
Și-mi place cum, pe față, fericirea
Exprimă ce-ai în suflet: doar iubirea.

Tu mi-ai promis mereu a mea să fii,
Să mă iubești, cum numai tu poți ști,
În viața ce-o cânta-vom împreună
Pe drumul drept, ca a chitarei strună.

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis, iar noi,
Pe-aceeași cale mergem amândoi,
Cu liniștea din suflete deplină,
Spre Casa încărcată de lumină.

Din vol. "Oare"

E un loc pe care anii ce-au trecut
L-au lăsat să fie cum era atunci
Când acela care astăzi ți-e pierdut
Te-ntreba: “Vrei, timpul, chiar aici, s-arunci?”

Ar fi vrut ca râul să-l primească-n unde
Și să-l ducă-n lumea veșnicei câmpii
Care, nesfârșită, l-ar putea ascunde
Printre ierburi moarte sau păduri pustii.

L-ai privit mirată: “Cum s-arunc un timp
Când în zi de toamnă îmi aduce soare
Și înflăcărarea altui anotimp?
Vreau să-mi fie-același data viitoare!”

Nu a fost. El, timpul, pe neașteptate,
A-ncetat doar pentru ce-l ce nu-l voia
Și, cuprins cu totul de eternitate,
Ți-a lăsat, în gânduri, întrebarea sa.

Ce-ai răspunde astăzi, în același loc
Năpădit de toamna care-ți înverzește
Amintiri din vremea sângelui de foc
Și, prin timp, o umbră care te iubește?

Din vol. “Aripi de azur” 

În timpuri ce-au trecut demult
Ca niște păsări călătoare,
Mă mai duceam să mai ascult
Cum stropi de ploaie, în tumult,
Păreau descântece-n altare
De ocult.

Acolo-n podul casei vechi,
Sub ropotiri diluviene
(Ca-n vremea zeilor străvechi)
Priveam cum porumbei, perechi,
Se-alintă, netezindu-și pene
La urechi

Și timpul, podul, ploaia, eu,
Păream o scurtă simfonie
(Așa cum viața e mereu)
Cântată-n țărmul elizeu
Și-n lunga lui călătorie,
De Orfeu.

Din vol. “Eterna căutare”

Am trecut, aseară, obosit un pic,
Pe la cârciumioară, arșița să-mi stingă
Două-trei pahare, c-altceva  … nimic
N-ar putea, din suflet, oful să-mi învingă,
Cât ar fi de mic.

Da’ să vezi minune! După un rachiu,
A venit un altul și-a venit la halbă
Din mânuță caldă. Cum să mă abțiu
Când necazu-i negru, fericirea-i albă,
Eu … privind sașiu.

Doamne, ce mândrețe! Doamne, ce minuni
Tresăreau spre mine din a dânsei ie!
Ochii ei sălbatici, cînd mai verzi, când bruni,
Scânteiau prin crâșmă fără să se-abție.
Of, măi oameni buni!

Pașii ei … plutire! Și ce gură-avea!
Rumenă visare! Și melancolie!
Strașnică făptură! Cred că, de-ar putea
M-ar trezi din visul care-mi place mie:
Mort … în crâșma sa.

Din vol. “Dor de lele” 

Ce crezi tu, fătucă hoață de privire,
C-ai să scapi cu una, două sau cu trei
Pofte de-alintare, pofte de iubire?
Ce-ai avut, hoțoaico, ochii să îmi iei?

Mi-ai umblat prin gânduri, te-ai lăsat visată,
Te-am simțit în pâine, iz de cozonaci,
Până și la groapă tu-mi erai lopată
Sau erai batista dată la săraci.

M-aruncase moartea spre înalt de ceruri ...
Nici măcar acolo nu ai dispărut,
Te-ai făcut cărarea celor două feluri
De-a trăi ferice sau de-a fi pierdut.

Pierde-mă, pierdea-m-ai să mă pierzi cu tine
Sau mă du acolo unde fericesc
Cei săraci cu duhul, doritori de bine
Într-o altă lume. Mor ca să trăiesc!

Ce credeai fătucă, hoață de privire,
Că îmi scapi de-a pururi, că nu te-am văzut
Încleștându-ți ochii, plină de iubire
În privirea-mi caldă când te-am cunoscut?

Din vol. “Călător prin gânduri”

În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe,
Pașii ei urmează calea pelerinelor răzlețe,
Pe sub ziduri și balcoane, pe sub streșini picurânde,
Peste dalele spălate de șuvoaie  spumegânde.

Ține strâns, la piept, ascunsă de-o privire indiscretă,
Geanta plină de vopseluri, de creioane și de cretă,
Așteptând să treacă ploaia și să poată iar să scrie 
Despre gânduri ce-o frământă și o macină de vie.

Pe un zid al unei case, ce-a fost scris, s-a șters. Oftează
Și privește înspre norii ce-o încurcă. Nu cutează
Rânduri noi să mai aștearnă, un mesaj să mai trimită
Celui care-n visuri, noaptea, îi apare și-o agită.

A tot scris pe uși, pe ziduri, pe asfalt și pe sub poduri,
Tot ce-a vrut ca el să afle, mai pe față, mai în coduri,
Dar n-a scris măcar o dată, peste zidul de adio,
Ce-ar fi trebuit să scrie. Doar de-acolo el ar ști-o.

Ploaia s-a oprit. Își scoate un penel și, din vopseluri,
Își alege pe acelea care-i par acum cerneluri
Bune de întins pe ziduri gândurile ei răzlețe,
În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe.

Din vol. “Eterna căutare” 

Pe strada cu dale a vechilor pași,
Trec umbre grăbite, cu gol în priviri,
Iar ploaia îndeamnă copacii golași,
Cu lacrimi de frunze, să-și plângă-amintiri.

Și cad, se adună pe dale, șuvoi,
Pe urme lăsate-ntr-un alt anotimp
De suflete care, de mână, în doi,
Pășeau neștiind ce-i amurgul în timp.

Se scurg amintirile-n frunze șiroi
Prin ploaia ce lasă copacii golași
Sub cerul de toamnă în care doar noi
Mai trecem pe dalele vechilor pași.

Din vol. “Călător prin gânduri”