Când am căzut ultima oară
din Lună,
m-am lovit de apatia unui nor
buimac și rătăcit,
care tocmai își făcuse
un duș rece.
Mă doare și acum locul
când mă așez
la un pahar de vorbă
cu cei care nu știu cum este
să cazi din Lună.
3 feb. 2015
Dor de nor
Autor: Daniel Visan-Dimitriu
Cuvintele eternului cărăbier
- Glosă -
Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un șuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Împrăștiindu-se în veșnicie
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Mă fascinează o călătorie
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas
Întipărită-n gândul de tăcere
Închis acolo-n locul de popas
Al amintirii ce, treptat, îmi piere
Ca fumul, ascultând chemări din zarea
Spre care altădată, amândoi,
Ne îndreptam privirea, nu mirarea,
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Nu știu ce zi era: cu nori, senină…
Din gânduri și cuvinte-a dispărut
Deși, din ea, mai simt un gust de vină
Și-n suflet un abis de netrecut;
Iar zborul meu … de-atunci, de cer, mă tem,
Dar urc, desculț, pe culmile înalte,
Cu gândul că și ziua de blestem,
Era o zi ca toate celelalte.
Cuvintele mi-au revenit, stinghere,
Nefericite-n strălucirea lor,
Simțindu-se comete în cădere
Din cerul, singur el, nemuritor.
Au încercat tăcerea să-mi răpună,
Să umple tot abisul dintre noi
C-o mare de cuvinte, în furtună,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi.
N-au reușit! Cuvintele acele
Aveau înscrise-n ele alt destin
Născut demult, în visurile mele,
Dar care lor le e, acum, străin.
Porneau la drum din sinea mea, flămândă,
C-un singur scop: în alta să exalte
O inimă arzândă, fremătândă
Ce, uneori, mai pare să tresalte.
Cuvintele? – purtau hlamida care
În urma ei, lăsa un zvon de dor,
Lumina de suspin vindecătoare
Și-mbrățișări de aripi într-un zbor;
Aveau culori de flori de curcubeu
Din stelele ce și-au dorit să fie
Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,
Împrăștiindu-se în veșnicie.
Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,
Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau
Și-ar fi purtat cu ele-n infinit
Spre suflete ce-n aștri murmurau.
S-au reîntors cu muzica din stele,
Și cu o parte-a viselor din cer
A îngerilor ce zburau prin ele
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Erau aceleași, dar acum păreau
Strălucitoare ca-ntr-o epopee
În care, pe măsură ce treceau,
Primeau o netezime marmoree.
Le-am adunat pe toate, instinctiv
Și, pentru tot ce-a fost și va să fie,
Cuvintele mi-au devenit motiv:
Mă fascinează o călătorie.
Voi merge unde ele toate-au fost
Și voi cânta cu îngerii-mpreună,
Iar dacă voi găsi un adăpost
În stele care nu vor să apună,
Voi duce-acolo-aducerile-aminte
Și voi pluti, etern cărăbier,
Pe marea lacrimilor de cuvinte
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Spre lumi ascunse dincolo de cer,
Mă fascinează o călătorie
Cu străluciri de stele ce nu pier
Împrăștiindu-se în veșnicie
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi …
Era o zi ca toate celelalte
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Din vol. "Cântecul visurilor"
Serenadă
Iubito, nebunia mea-i completă,
Așa că beau și cânt, și beau, și cânt …
Mai iau o halbă, repede-o “descânt”,
Și-ți fac o serenadă … la trompetă.
Că trompețesc, iubito, trompețesc
În sus și-n jos, la dreapta - stânga nu! -
Că n-aș prea vrea acum să-mi zici că tu
Nu mai suporți când serenădăiesc.
De-i pun surdină, s-o mai subția,
Măcar puțin, un timp de un răsuflu,
Ceva-ceva din serenada mea?
Să nu mai cânt? Mai bine m-aș lăsa?
Nu pot, căci eu, cât am în mine suflu,
Mai cânt, mai beau, mai cânt, mai beau și … Pa!
Din vol. “Dor de lele”
Gânduri de cristal
Zăpada-i pentru noi o feerie,
încântătoare scurgere din nori
a veștilor ce ar putea să fie
semnale-n ochii noștri arzători,
ce par oglinzi mai vechilor dorințe
strivite sub poveri de neputințe.
Ea poate alte suflete să-nghețe
și să aducă inimi la tăceri,
dar nu și nouă, căci îi dăm binețe
și-n frigul ei ne căutăm plăceri
atât de multă vreme așteptate,
cu suflete aprinse și-nsetate.
Și vom ieși din gânduri cristaline
pe recele-așternut, imaculat,
în dansul nostru,-n brațe te voi ține,
atât de strâns și-atât de-apropiat,
încât, iubita mea, uitând de geruri,
ne vom dori zăpadă și în ceruri.
Din vol. “Chipul iubirii”
Soare și nori
Atâta putere e-n mine,
încât nu îmi pasă că el
nu vrea să mai vină defel
să-mi spună, măcar, că-i e bine.
A fost ca o rază de soare
intrată în sufletul meu,
mi-a fost, în iubire, un zeu,
dar și bucuria ce doare,
Căci frica din mine adună
fragmente din tot ce-am pățit
în viața ce-am dus-o, nebună.
Ea face ca tot ce-am simțit
cu toți cei cu care-am trăit,
s-aducă doar nori de furtună.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Roșu în albul iernii
Cu zile în urmă, ai vrut o garoafă.
Mirat, m-am gândit: “Nu mai vrea trandafir!”
Simțeam tremurând tot ce-aveam în carafă,
Iar gândul … taifun s-a făcut, din zefir.
Să-l schimb pe acela pe care-l cred rege
În lumea în care e-atât de frumos,
Îmi pare o crimă, o fărădelege
Ca aripa ruptă la un albatros.
Ce iarnă e-n mine, ce iarnă-i afară,
Ce luptă prin gânduri! … și totuși, senin
În sufletul care nu mi se-nfioară,
Nu are vreo teamă, nu simte venin.
E liniște-acolo: garoafa-i o floare
Și-n albul zăpezii tu vezi roșul ei
Ca buzele iernii atinse de Soare,
Ca buzele tale din anii acei.
Ei bine, să fie garoafă, iubito,
Să fie și-acum tot ce vrei, ce-ai dorit,
Să-ți fie iubirea cum ieri ai trăit-o,
Cum este și azi, cum va fi la sfârșit!
Din vol. “Eterna căutare”
Basm din iarna iernului
Aflu, azi, că-n Hambernam,
Într-un stup cu miere plin,
O albină și-un albin
Stau ca-n sânul lui Avram
Povestind de-o libelulă,
Soața unui libelul
Care zbârnâia fudul
Pe o roată de basculă
Tot privind o fluturea
(Părăsită de un flutur
Pe o ciutură de ciutur)
Ce era, de muscă, rea.
- Mama ta! Cum îndrăznești
Să te uiți așa la fufă?
Știu că ești, la minte, tufă!
Bă, tu pe-aia o iubești?
Libelulul, speriat,
Doar în două-trei secunde,
A zburat acolo unde
Dracul draca și-a-nțărcat.
S-a aflat că o arică,
Văduvă de-un aricioi,
L-a găsit la un gunoi
Mort de-o moarte grea: de frică…
Toate astea-i povestea,
Tot lipindu-se de el,
Cam la fel cum face-un stel
Când îi clipocește-o stea
Că e iarna lungă, nu?
Asta e! Povestea mea
E de dulce și-ai putea
S-o mai înducești și tu.
Din vol. “Dor de lele”
Dansul iubirii
Dansează cu mine, iubire,
Plutește în brațele mele,
În visuri, în ceruri, în stele,
Împrăștie-n jur fericire.
Dansează pe stropii de ploaie,
Pe razele moi de sub lună,
Dansează, cu mine-mpreună,
Un dans care inimi înmoaie.
Că-i blues ori o samba nebună
Sirtaki, merengue, lambada,
Cu tine în brațe, e bună,
Și-mi pare că-ți cânt serenada
Ce-n liniștea nopții răsună,
În drepturi iubirea să pună.
Din vol. “Oare”
Cheiul de foc
O teamă absurdă m-apasă
și sufletu’-mi tace chitic
făcându-se, parcă, mai mic,
iar inima-mi zace, sfioasă.
Îmi trec, înc-o dată, o mână,
încet, sub cămașă, la piept,
căci mintea mă-ndeamnă s-accept
că rana ce-o am e-o fântână
din care îmi picură sânge
pe care nu pot să-l opresc.
Scot mâna, ușor, și-o privesc,
iar pumnul deodată se strânge
la gândul că mintea mă minte
iar locul ce arde e-un dor
pe care el, zeul Amor,
cu mica-i săgeată fierbinte
l-a pus, într-o joacă de zeu,
în pieptul de-un timp dezvelit,
pe-un suflet puțin amorțit,
la râul de sânge un cheu
la care, plutind, nevăzută,
iubirea, venind ca un vis,
pe-un drum sinuos, dar precis,
să intre, ușor, neștiută.
Din vol “Oare”
Sonetul dorului desculț
Pășeam desculț prin colb de drum de țară
Și fredonam ceva nedefinit
Ce se-auzea prin lume-ntâia oară,
Pe-un drum pustiu, c-un suflet fericit.
Eram ușor ca pasărea ce zboară
Și mă simțeam asemeni unui psalt
Ce, dinspre cer, aude o vioară
Cu strunele-acordate prin înalt.
Simțeam că pot orice, că pot obține
Un loc al meu în sufletul visat
Și-n ochii-aceia cu priviri blajine
Pe care-n dorul meu i-am sărutat.
Le simt și-acum trecând ușor prin mine,
Desculțul dintr-o margine de sat.
Din vol. “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 