Am să încep, de mâine,
O cură de slăbire
Cu apă, doar, și pâine
Căci, după cântărire,

Se pare că, în kile,
Sau, cine s-o mai știe!
Stă, de mai multe zile,
Prea multă energie,

Din cea potențială
Iar fizica ne spune
-Știu asta de la școală,
Și-mi pare o minune-

Că totul se transformă
Și, dacă nu se pierde,
O burtă-așa enormă
Mi-ar da o undă verde

Ca, din potențială,
C-o mică insistență,
S-o scot din amorțeală,
Și să o fac … potență.

Din vol. Hai, pa! 

Citesc din cartea scrisă pentru mine…
Povestea noastră poate fi uitată?
Mă săcăie - ceva nu este bine,
E-o parte, undeva, necercetată.

Să fi greșit ceva la începuturi?
Să fi-nceput ‘nainte de prefață?
Nu, n-am greșit, iar primele săruturi
Au fost mult mai târziu, spre dimineață.

‘mi-erai în brațe, am dansat sub lună,
Pe-o muzică-n poveste derulată...
Citesc din carte ... e atât de bună!
Nu are lipsuri. Nici “A fost odată”.

Și-atunci? Cum pot să uit o carte care
Ajunge la final, făr-o furtună?
Ar fi a frumuseții profanare:
O viață de poveste, împreună.

Din vol. "Oare"

De data asta nu a fost nici gând, nici vis,
ci doar ceva ce s-a-ntâmplat
cu-adevărat.
Era dimineață devreme când am ieșit din mine,
o ditamai pădurea
prin care treceam ca o umbră
în penumbră
și era acolo un azi aflat între un ieri și un mâine,
care mai de care
mai ieri sau mai mâine,
dar niciun indicator cu sens
ori fără sens
de mers.
Erau și urme, care mai de care 
și ele,
spre stânga sau spre dreapta,
dar niciuna nu avea scris pe ea
care-i fața și care spatele.
Iar eu, așa cum eram, pe cal,
m-am lăsat dus de val.
- Diii, valule!

16 feb. 2017

Băi frate, câtă minte! E de luat aminte,

Că tare-i merge bine! O ține și la mine

Și, peste-o vreme, poate, mai dând un pic din coate,

Voi publica o carte. Să mor eu! Să n-am parte!



Că sunt și legi utile ce scad treizeci de zile

Din anii de-nchisoare și, nu că mă dau mare,

Cu-atâția bani –purcoaie– pot umple o lădoaie

Cu cărți -ce tura-vura!- să-mi poarte semnătura.



Ști’nțifice, măi, tată, de mare judecată,

Dar nu din aia care m-a dus la închisoare,

Că am crezut-o țâncă, dar aia a fost stâncă

Și n-a vrut să ia banu’. E mult de-atunci, e anu’.



Așa că dau anunțul: “Scriu carte cu denunțul

Acelora pe care i-am uns pân’ la cel mare”

Mai scriu și de onorul de care scriitorul

Să aibă și el parte, că-mi scrie ... de departe.



Da ce aș sta în ploaie, când pot să am o claie

De cărți, iar faimă, tată, destulă, fi’ndcă, iată

De-o vreme, cine scrie, chiar de e-n pușcărie,

E scriitor și vinde, căci proști sunt … cât cuprinde.



Din vol. “Hai, pa!”

Cu tine simt c-aș vrea să zbor tot timpul,

Să nu rămână loc străin la care

Să nu ajung, măcar din întâmplare,

Și n-ar conta, deloc, nici anotimpul,



Căci tu îmi dai un plus de-adrenalină.

Îți simt, din plin, aroma, iar plăcerea

Cu care mă încânți, făcându-mi vrerea,

Mă face, azi, să te declar divină.



Mereu m-alinți c-o muzică modernă,

Cu Brennan, care-mi place mie, Moya,

Iar eu te văd frumoasă și eternă

Ca una din gravurile lui Goya.



Te îngrijesc c-o dragoste paternă

Și te iubesc, mașina mea, La Toya!



Din vol. “Hai, pa!”

Un munte își răstoarnă, în repede șuvoi,

Neliniștile toate, mâniile din ploi

Ce-au măcinat pe creste puterile din stânci

Crescute înspre ceruri demult, în vremi adânci.



Le-au transformat în clipe ce poartă un trecut

În micile fărâme ce știu că au căzut

Și nu mai pot să vadă cum timpul, pe un nor,

Le vede-n chin, sub unde, lipsite de-ajutor.



Apar, dispar, cascada în vuiet le prăvale

Spre negurile care s-au aciuat în vale

Și-așteaptă să le-nghită pe toate, rând pe rând,

În zbateri ca o teamă în tresăriri de gând.



La marginea pădurii, privind cu ochii mari

Încrâncenarea apei din stropi ce nu sunt clari,

Aștepți o limpezire a marelui șuvoi

Ce ar putea aduce o veste despre voi,



Căci el, un duh de munte, se poate arăta

Când apele-n cascadă s-ar limpezi și-ar sta

De-o parte și de alta, în scurtă așteptare 

A sufletului care, în munte, încă doare.



Dn vol. “Aripi de azur”