Era o zi când cerul se pregătea de-amurg
Și își chemase norii, luminii să-i păzească
Suspinele de raze pe drumul ce-l parcurg
Spre zori străini ce-așteaptă și ei să le iubească.

M-am ridicat, cu gândul, pe nori de înserare,
Să prind o rază care, cu strălucirea ei,
Să-mi fie o lumină, să-mi fie alinare
Și răsărit pe cerul ascuns în ochii mei.

Iar gândul, cu o plasă de visuri ne-mplinite,
Găsind pe cer o rază pierdută-ntr-un suspin,
A învelit-o-n mreaja cuvintelor menite 
S-o facă să se rupă din vechiul ei destin

Și mi-a aprins lumina sub cerul ce-nnoptase,
Iar ochii mei, luceferi, din noaptea-ceea, vii,
I-au fost ei, razei mele, lumina ce-o lăsase
În mine să pătrundă, în prima noastră zi. 

Din vol. “Eterna căutare” 

Ea a plecat, iar el ... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peștera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în “ceva” … deplin.

Și s-a gândit, s-a răsucit,
Pân’-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Și, cum să spun, a reușit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peștera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin și adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieșirea multora din ... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el ... plătește, că nu-i prost.

Curând, chiar soața a aflat
Și n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis “Kum vo” și ... a plecat.
(Traduc: “- Ești no.2, păcat!”)

Din vol. “Hai, pa!” 

Te oglindeai, zâmbind, în ochii mei
Și deveneai, în ei, o floare-albastră
Când începea, demult, iubirea noastră.

Erai strălucitoare-n ochii-acei
Ca steaua ce-i a cerului regină
Când zorii se revarsă în lumină.

Iubita mea, trimisă-n dar de zei,
În suflet, pe vecie să rămână,
Lumina ta, de-atunci îmi e stăpână,

Iar tot ce-ți cer e, doar, să nu îmi iei
Din ce mi-ai dat, nimic, nicio scânteie
Din aura ce-o ai, iubită zeie

Și să privești, zâmbind, în ochii mei.

Din vol. "Cântecul visurilor”

Ca la un foc de armă s-au desprins
Și s-au pierdut în noaptea-ntunecată,
Lăsând în urmă pași ce s-au prelins
Din stuful unor gânduri de-altădată.

Iar apele, pustii în urma lor,
Au început să freamăte, cu valuri
Ce se rostogoleau, neștiutor,
Spre cizme ce-și croiau cărări pe maluri.

Le atingeau, sperând ca, mai apoi,
Să se înalțe-n astre, să devină
Strălucitoare, însă, cu noroi,
S-au reîntors la liniștea deplină.

Căci liniște era pe lacu-acel
În care înopta de-atâta vreme
Un stol de gânduri ce credeau că el
Va fi un rai al viselor boeme.

Pe cerul nopții, păsările-gând,
În zbor tăcut, asemeni unor îngeri,
S-au risipit. Se vor opri doar când
Un ultim cânt va fi, de aripi, strângeri.

Din vol. “Aripi de azur” 

Pluteam, tăcut, pe valuri de cristale
Și-mi revedeam în ele, ca-ntr-un vis,
În carusele vagi, zodiacale,
Frânturi din tot ce timpul a închis.

Se derulau prin orizonturi stranii
Neliniștile multor amintiri
Din primăveri ce-mi înfloreau în anii
Trecuți în taina primelor iubiri.

Mai rătăceau pe țărmuri de uitare
Acolo, prin ținutul de cristal
În care își găsiseră-alinare
Sub raze reci de gânduri din astral.

Mai străluceau, dar n-am dorit niciuna
Pe valul meu din marea de acum
În care-mi înflorește numai una,
Cu care-mpart, demult, același drum.

Din vol. “Eterna căutare”

- Ce faci? Știu, ți-am lipsit. Am fost plecat
Prin dimineți lipsite de culoare,
Cu nori mânați prin lumea asta mare
De amintiri ce iar s-au răsculat

Și, agățat de franjuri stând să cadă,
Atent la ce spun ei, nu ce simt eu,
M-am transformat un timp în curcubeu
Trimis de cer cu ultima zăpadă.

Eram de un albastru-sângeriu,
Străpuns din loc în loc de câte-o rază
Din amintiri ce drumu-i fragmentează
Cu pete de un  negru-cenușiu.

Eram … nu eu, acela! - o nălucă
Ce-și rătăcise pașii într-un vis
și-i îndrepta … nu înspre ce-a promis,
Ci pe alt drum, departe să îl ducă.

Am revenit. Ce faci? N-a fost ușor!
Mă mai iubești? Ți-e teamă? Ți-a fost dor?

Din vol. “Eterna căutare” 

m-am hotărât
așa dintr-odată
să scriu din capul meu
căci muza
este puțin plecată
și uite că
am și scuza
folosirii limbajului poetic
adică
tot ce debitezi din ce n-ai
e poezie
n-am nici punctuație 
că nu se poartă
din aceleași motive ca 
rima
piciorul metric
gramatica
și alte amănunte
am și idei ca
de exemplu
căderea unei lacrimi de vers
pe muchia unui topor 
pervertit
din petala coropopilcăniței.
ups am pus punct

21 feb. 2015