Doar un pictor

E un tablou frumos, o reușită,

Bijuterie-n portofoliul meu,

O pânză care pare potrivită

La locul cel de cinste-ntr-un muzeu.

Nici eu nu pot să înțeleg: cum oare,

Am reușit c-o tușă de maestru,

Figura ta candidă, visătoare,

S-o scot din minte fără vreun sechestru

Și s-o aduc în lumea asta mare?

E-o luptă aprigă acum în mine,

Căci nu există-n lume o valoare

Ce trece de simțirea-mi pentru tine.

Eu știu că n-o duc bine și-am nevoie

De-o sumă care poate-ar ajuta,

Dar mi-este imposibil, nu am voie

Să o câștig, când știu că te-aș trăda.

Vorbește și ajută-mă iubito,

Ajută-mă în grelele alegeri,

Mă iartă pentru fapta ce-am gândit-o

Și trece-o printre multe ne’nțelegeri

Din viața grea pe care am trăit-o!

E greu pentru un pictor să-nțeleagă

Cum, în natura ce a zugrăvit-o,

Lui îi e greu din roade să culeagă.

Tu ești mereu pe gânduri, visătoare,

Și-așa în gândul meu mereu vei sta,

Te vreau pe tine, nu vreau consacrare,

Rămân cu tine-aici și-n mintea mea.

Din vol. „Gândul pierdut”

Vremea gândului cu spini

Bate vântul toamnei peste mărăcini

Încurcați în plasa firelor uscate

Ale unor ierburi morții-amanetate

Și lăsate-n voia brațelor cu spini.

Cauți o potecă-n vechiul câmp de maci,

Dar e totul altfel: nu mai e culoare,

Norii, ceața, gândul, greaua apăsare,

Îți încurcă drumul pașilor ce-i faci.

Te oprești o clipă, cauți din priviri

Locul cel de taină unde, altădată,

Îți era ființa-n Paradis purtată

Și-ți mai este-n vise și în amintiri.

Nu-l găsești, iar câmpul pare-un cimitir

Unde nicio cruce nu-și mai are rost,

Gândurile toamnei nu-și au adăpost,

Timpul cere-ntruna amintirii bir.

N-ai crezut în vremea gândului cu spini

Sub un cer ce-ți pare singur vinovat

De toți norii care-n el s-au adunat

De când bate vântul peste mărăcini.

Din vol. “Aripi de azur”

Pe viață vinovată

Cine-ar mai putea să știe

Câte gânduri îmi îngheață

Când, ieșită dintr-o ceață,

Amintirea ta mi-e vie?

Cine să mai recunoască

Picătura de lumină

Care-a fost să îmi devină

Calea, de atunci firească?

Care timp, din care lume,

Ar putea să-ți schimbe chipul,

Când s-a scurs demult nisipul

Din clepsidra cu-alte nume?

Tu, de-acum și de-altădată,

Modelându-mi viitorul,

Pentru mine, visătorul,

Ești de-a pururi vinovată.

16 oct. 2026

Încă o zi

Te-ai săturat demult și nu mai poți

atâta răutate să înduri,

în mlaștina morală să înoți

servind și-n viitor, lepădături.

Stăpânii tăi, vulgari, nerușinați,

sunt dintre proștii-aceia plini de bani,

cu ifose, pretenții de bogați

ce nu-și dau seama cât sunt de sărmani.

Averea lor e marele nimic

cu care nu pot cumpăra un strop

din dragostea ce ultimul calic

se poate bucura, căci nu-i de shop.

Cei care au, mai vor, mai mult, mai mult,

sunt nesătui, iar viața lor e-un chin,

căci pofta lor de bani e un tumult,

iar pentru boala lor, nu-i un vaccin.

Tu îi suporți demult, te-ai săturat,

deși ei vor, tu nu-i mai poți servi:

ai devenit de neînduplecat.

În toamna ce-a venit, mai ai o zi.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Pași în adânc

Treptele pe care coboram,

Nu-mi erau străine, le știam

Dintr-un vis ori, poate –cine știe! –

Dintr-un gând aprins de o magie.

Le simțeam, sub tălpi, atât de moi

Și atât de adâncite-n noi,

Că-mi părea plutire și urcare,

Nu o coborâre oarecare.

Mă-nvârteau prin miezul unui turn

Și-l credeam inelul lui Saturn,

Nesfârșit sub pașii mei de viață

Străbătând adâncul dintr-o ceață.

Coboram, pe trepte, pas cu pas

Ca un secundar de bun-rămas …

Și-am ajuns. Un cer și o mirare

M-au privit intens.”Ce ești, uitare?”

Sunt un corp străin pe un inel,

Un răspuns la, din adânc, apel,

Sunt ce nimeni n-ar putea să fie;

Ce sunt eu, doar sufletu-mi o știe!

Din vol. “Cântecul visurilor”

Poarta din abis

La porțile mele, e-nchis.

Nu legi, nu zăbrele, nu câini

Și nici halebarde în mâini

Ce știu să lovească precis.

Sunt lanțuri cu zale de gând,

Forjate la foc de-amintiri

Și prinse-n belciug din zidiri

Al celor ce sufletu-și vând.

Nu-s grele, se pot ridica

Și poți, ca prin visuri, pluti,

Ba chiar întrebări a rosti,

Dar numai când eul meu vrea.

Doar el îți oferă permis

Pe calea spre inima mea,

Iar pașii … ei nu pot călca

Pe tot ce, acolo, e scris.

Mai este o poartă-n abis,

Deschisă, dar nu poți intra,

Căci duce-ntr-un loc unde Ea

Demult, cu iubire, s-a-nchis.

Din vol. “Aripi de azur”

Brațe de clipe și vis

Nu mai erai. În locul tău, un gol

Îmi cuprindea privirile pierdute

În amintiri lipsite de control

Ce se scurgeau din brațe desfăcute.

Voiam să le mai strâng și să mai simt

O răsuflare caldă, cunoscută,

Să mai apropii buze ce consimt

Atingerea de suflete cerută.

Voiam să le desfac și să privesc

O siluetă ce se-ndepărtează

Lăsând în urmă doruri care cresc

În gânduri ce se nasc și lăcrimează.

Voiam să le desfac dar și să strâng

În brațe de atât de multe clipe,

Un suflet care mă făcea să plâng

Prin visul ce-așteptam să se risipe.

6 oct. 2026

Gânduri la răscruci de vânturi

Când trăgea la școală chiulu’,

Se-ascundea-n fund de grădină

Și, în liniște deplină,

Se gândea la Honolulu.

Iar acolo, pe o plajă

De ocean cât vezi cu ochii,

Fără pantaloni sau rochii,

Indigene stau de strajă.

Au aflat că, de o vreme,

Vine-un gând și spionează

Trupurile ce visează

Feți-Frumoși c-o să le cheme

Și-au trimis în zare gânduri

Să-l abată ori să-l lege,

Dacă nu le înțelege,

Prin răscrucile de vânturi.

De atunci, când trage chiulu’,

Se gândeștei în grădină

La bătaia ce-o să vină

De mai pleacă-n Honolulu.

4 oct. 2026

Pescarul zânatic

Pescarul de la Balta Verde,

Încins de-o sticlă de rachiu,

Văzu pe mal o coțofană

Pe care-i greu să v-o descriu,

Căci starea lui trecu prin ceață

În mintea mea de păcătos

Și-o transformă în Zâna Bălții,

C-un zâmbet cald și drăgăstos.

-Pescar pierdut în tihna vieții,

Ce ți-ai dori mai mult acum,

Când straiele îmi sunt din frunze

Și se împrăștie pe drum?

Cum s-a răspuns, nu sunt prea sigur:

Pescarul, eu? Chiar nu mai știu,

Căci vorbele, pe malul bălții,

Au fost: “O sticlă de rachiu!”

3 oct. 2026

Stânca frunzelor reci

Pe stânca adâncită în cărare,

Mai picura copacul frunze reci,

Și le privea aceasta cu mirare

Când se credeau în locul lor de veci.

Erau atât de-ncrezătoare, ele,

Încât pe stâncă își lăsau contur,

Fiind în gândul frunzelor acele

Că pentru suflet e doar un sejur

Și va pleca, lăsând pe-o stâncă plată

Un semn c-a petrecut și el pe-aici

O viață într-o frunză dantelată,

În legănarea unor ramuri mici.

Nu se gândeau la vântul ce-o să vină,

La ploile ce vor porni șuvoi,

La albul iernii, care-o să devină

Lințoliu pe conturul lor de-apoi.

Dar stânca le primea cu bucurie,

Le-adăpostea, uitând că-s frunze reci

Și îi plăcea culoarea aurie

A celor risipite pe poteci.

2 oct. 2026