Spaniolul

Îmi laudă mereu un spaniol,

De o privesc în suflet cu obidă,

Că n-are-acela farmec de coridă

Și sunt convins că are … capul gol.

Mai zic eu una … dă cu spaniolul,

Mai zic vreo două … “Doamne, ce mai trai

Aș fi avut în Spania!”. „Ce ai,

Vrei să mă superi, iarăși, cu nasolul?”

Îi cer să tacă … Mai văzuși! Nimic!

Mă supără cumplit și-acum – pe bune! –

Nu mai suport, îl simt ca inamic,

Aș zice vieții-ntregi: “Deșertăciune!”

Suport eu ce suport, dar azi îi zic:

„Ce are el și nu am eu?” „Căpșune!”

Din vol. “Dor de lele”

Lasă un răspuns