Simțeam, în piept, durerea din tăieturi de stâncă
Ieșită dintre neguri în calea unui val
Ce mi-a-ntrerupt plutirea-n neliniștea adâncă.
Mă încleștasem bine, cu ochii către-un mal
Ce îmi părea limanul, scăparea dintr-o mare
Cu răbufniri de sare pe-o rană în carnal.
Era un țărm sălbatic, o oază, o-ntâmplare,
O liniște de-o clipă, o mână de nisip
Din timpul dintre valuri ce-l are fiecare
Și eu, strigând spre ceruri durerea-mi fără chip.
Din vol. “Eterna căutare”
Când mă gândesc la tot ce am făcut
în anii ăștia care au trecut,
văd că au fost destule, dar nu tot,
iar ce-am mai vrut să fac, n-am să mai pot.
Sunt, totuși, mulțumit, nu mă agit:
bilanțul meu nu-i rău, dar ... în sfârșit! -
căci, dacă asta mi-o fi fost menirea,
atunci mi-am împlinit neîmplinirea.
Din vol. “Hai, pa!”
Bătea și vânt prin spicele uscate,
Erau și mărăcini prin ele-ascunși,
Iar macii triști, cu capete plecate,
Zăceau în lan, de ghimpii lor străpunși.
Ce zi era! – părea înmormântare:
Cădelnițau pe cer atâția nori
Cu stropi ce se jertfeau, crezând altare
Întinderi pustiite de culori.
Iar pașii tăi se-ndepărtau pe-o cale
Ce se pierdea în cerul amurgit
Cu urme de fâșii zodiacale
Întinse înspre marele sfârșit.
Iar vântul … vântul tremura-n rafale,
Plângând petala macului strivit.
Din vol. “Eterna căutare”
E-o inim-acolo, pulsându-și ușor
Un murmur de vaier, durere și dor,
Sub cetina ruptă de trunchiuri în munți,
Sub dealuri ce curg spre-ale văilor punți,
Prin râuri purtându-și otrava discret
Departe de-obârșia lor - amanet
Depus la picioarele marilor furi
De-aceia ce calcă pe legi în armuri.
În inima care pulsează cu-a mea
Povara ce-apasă, deja e prea grea,
Iar murmurul țării de doine și dor
Devine un strigăt și cere-ajutor.
Din vol. "Cântecul visurilor"
Ai fost o apariție de-o clipă
în ziua-ceea când mă odihneam
și aerul pădurii îl sorbeam
cu lăcomie, în a lui risipă.
A fost o fulgerare, o secvență,
o apariție, un gând nebun,
și-n minte-aș vrea, acum, să recompun
din amănunte, doar acea prezență:
Un câmp de flori, un cal și-o siluetă
în alb, ce se pierdea, treptat, ușor,
în peisajul ademenitor.
Atât de vaporoasă și discretă!
Te-am căutat, de-atunci, stăruitor,
și te mai caut încă, și-mi e dor.
Din vol. "Chipul iubirii"
Sunt zile când se-ntâmplă să fiu trist
Și vreau de toate să mă-ndepărtez,
Să-mi fac amestecuri de alchimist
Din ce a fost cu înspre ce cutez.
Îmi place-atunci să merg în sus, pe munți,
Cu cortul și-alimentele-n rucsac,
Să trec un râu de munte peste punți,
Și să îi dau tribut, de griji, un sac.
La marginea pădurii, într-un cort,
Privind spre nori ce merg pe cer grăbiți,
Mă odihnesc puțin după efort,
Și-închid, o clipă, ochii obosiți.
E cald, e bine, o cafea, un foc...
Îmi iau bidonul, merg spre un izvor
Pe care-l știu aproape, într-un loc
Cum nu se poate mai îmbietor.
Desculț, prin iarbă, după câțiva pași,
Aud o voce de prin alte vremi
De care sunt și îngerii atrași,
Un cânt din vremea marilor boemi.
Îi văd, în apă, corpu-i strălucind
Sub soarele ce-o scaldă, la zenit,
Ea mă privește languros, zâmbind,
Și mă întâmpină c-un "Bun venit!"
Puțin cam rece-i apa, recunosc,
Dar nu destul de rece ca să-mi sting
Un dor mai vechi, pe care mi-l cunosc
Și care îmi tot crește când o-ating...
Privesc în jur, și totul e la fel,
Furnici îmi par c-aleargă-n lung și lat...
Din iarbă, îmi zâmbește un cercel.
Să fie vis, ori chiar s-a întâmplat?
Din vol. "Gândul pierdut"
Când voia să audă cum bat clopotele lumii,
deschidea larg fereastra
și asculta.
Auzea, mai ales, foșnetele frunzelor în galben de doliu
bâiguind: “Adânc, adânc!”
la vorbele revărsate ca o ploaie de lemne uscate
dintr-un cer fals.
După o vreme, a vrut să caute urme căzute
și a intrat într-o pădure de cruci
răspândite printre aleile viitorului.
Era liniște, dar undeva departe, sub alt cer colorat strident,
se auzea, vag, un cor de frunze: “Adânc, adânc!”.
Nu a mai deschis fereastra și nu a mai căutat urme…
A mai trecut o viață și câteva morți
până când cineva a descoperit într-o grădină
un rând cu lemne uscate,
căzute dintr-un cer necunoscut și îngropate
adânc, adânc.
10 mai 2021
Se odihneau pe-o pajiște-nflorită
Și îi sorbeau culoarea, ochii tăi,
În primăvara-n care, fericită,
Mă însoțeai pe ale vieții căi.
Îți devenea privirea o visare
Ce cuprindea tărâmul meu de vis
În care îmi doream cu-nfrigurare
Să fii ce-n cartea vieții mi s-a scris.
Și-ai fost, și mi-ai rămas, cu ochii-aceia
Și cu mireasma florilor de mai,
Iubirea nesfârșită și femeia
Ce-mi însoțește-al zilelor alai.
În zile tot mai lungi, de primăvară,
Când cerul, tot, se-acoperă de nori,
Eu simt căldura zilelor de vară
Sub mângâieri de raze din doi sori.
Iar nopțile, când sunt întunecate,
Cu stele care cad, arzând, văpăi,
Nu îmi alungă visele căci, toate,
Sunt luminate doar de ochii tăi.
Din vol. “Cântecul visurilor”
(Glosă)
Când îmi plecai, în timpul ce a fost,
Mi se-adâncea în suflet o cărare
Prin visul care nu-și găsea un rost
În lumea-ntunecată, fără Soare.
Eram precum un cer lipsit de stele
Desprinse brusc din vechiul adăpost
Și dispărând ca ochii tăi și ele
Când îmi plecai, în timpul ce a fost.
Cât aș fi vrut, ce mult mi-aș fi dorit
Să nu văd steaua mea cum, iar, dispare …
Dar … ce eram? – un cer și, părăsit,
Mi se-adâncea în suflet o cărare.
Te întorceai, tu, stea îndrăgostită
De cerul fără tine prea anost,
Îl căutai și îl găseai, uimită,
Prin visul care nu-și găsea un rost,
Pe vechiul cer, te cuibăreai, felină
Întoarsă pe a timpului cărare,
Și aduceai, c-un zâmbet doar, lumină
În lumea-ntunecată, fără Soare.
În lumea-ntunecată, fără Soare,
Prin visul care nu-și găsea un rost,
Mi se-adâncea în suflet o cărare
Când îmi plecai, în timpul ce a fost.
Din vol. “Eterna căutare”
În ziua-n care plouă a-ntristare,
Se-aude-n cer un imn de bucurie
Ce îndulcește-a vremii apăsare
Cu-nfiorări din tril de ciocârlie.
Și râd atunci corolele-ntristate,
Neamintindu-și razele ce nu-s,
Iar în petale noi, înmiresmate,
Aromele n-au frică de apus.
Privirea îmi renaște-n flori de cer
Și caută, în zborul printre nori,
Pe-aceea care-n timpul auster
Transformă stropi de ploaie în culori.
Nu-s aripi, căutarea să mi-o curme,
E doar un glas, o voce prin înalt
Și, în privirea mea, nu lasă urme,
Ci doar în suflet, care-mi pare alt.
Sub vraja lui și-a stropilor de ploaie,
Un gând albastru-și pleacă spre pământ
Dorința ce i-a devenit văpaie
Și are azi, în flori de cer, veșmânt.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 