Ploua în Craiova aseară,
Iar noi, prin atingeri de gând,
Am vrut, pentru vremea de-afară,
Să fim stropi de cer, fremătând.

Și-am fost, printre stropii de ploaie,
Doi îngeri veniți pe Pământ
Cu aripi arzând în văpaie
Și doar cu iubirea veșmânt.

Schimbam, din albastru-n albastru,
Priviri cu reflexii de Rai,
Dorindu-ne-un  colț de sihastru
Ferit de al lumii alai.

Fereastra terasei, plouată
Cu stropii de lacrimi de zei,
Părea printre timpuri uitată,
Când mi te priveau ochii mei.

Și-am fost, și mi-ai fost o-ncântare
Când toată ființa-mi șoptea
Că-s îngeri și îngeri sub Soare …
Iar ploaia-n Craiova cânta.

Din vol. “Eterna căutare”

Coborau din cerul unui răsărit
Raze-mbietoare, ca și când un rai
Ar veni spre mine c-un întreg alai
De lumini ce-și poartă straiul aurit.

Umbrele întinse doar sub pașii mei
Aduceau din visuri praful unui drum
Așternut pe-o vară care, nicidecum,
N-are-nflăcărarea unei odisei.
 
M-am oprit din drumul gândurilor sumbre
Și-am trecut colina spre un vis frumos,
Ca o mângâiere, ca un cânt duios
Ce închide calea urmelor de umbre.

Îmi pluteam uimirea fără apăsare,
Drumul de acolo îmi era senin
Ca un cer de vară în decor marin,
Ca promisiunea lumii viitoare.

M-a-nrobit chemarea visului din Rai
Și-am simțit iubirea că îmi e stăpână
Când, în lumea-ceea, mi s-a-ntins o mână
Ca de zeitate. Zeea, tu erai.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Într-o zi, spre sfârșitul lui mai,
Mă simțeam ca un pașă-n serai.
Ce-o fi fost, nici acum nu-nțeleg
Și aș vrea, că-i mister, să-l dezleg.

Oi fi fost sub o vraja de zână
Ori aveam mâncărime la mână
Când stăteam pe fotoliu-ntr-o rână
Și-atingeam câte-un șold de cadână.

Și-mi plăcea – o, my God! – ce-mi plăcea
Când, mai sus, mâna mea atingea
Rotunjimi dintr-o lume de vis!
Ce să mai! - un serai ... paradis.

Oh, ce zi! Ce a fost, ce n-a fost,
Cred c-avea-n ziua-ceea un rost,
Că mi-a fost zi de dulce, nu post
Ca acum: robotind ca un prost.

Muncă, eu? Munca mea-i să gândesc
Și, cumva, chiar acum mi-amintesc
De o zi când prin juru-mi muncea,
Prin „serai”, doar o singură ... Ea.

Din vol. “Dor de lele”

Mergea pe valea unui râu
Ce șerpuia prin munte
Și etala un mic desfrâu
De străluciri mărunte
Acelui ce, pe-o punte,
Voia la gânduri frâu.

Nu reușea – povara lor
Îi apleca privirea
Spre râul ce, seducător,
Îi agita simțirea
Trezindu-i amintirea
Și-n piept, un vechi fior.

Molatic, undele duceau
Spre locuri neștiute
Și clipe ce se depărtau,
Și chipuri cunoscute
Din zile petrecute
Când stelele cântau.

Din unde reci, ca un cadou
Al râului din munte,
Un alt fior, puternic, nou,
Cerea să își descrunte
Privirile, pe-o punte
Și-o urmă de ecou.

Din vol. “Eterna căutare”

Prin gândul tău, mai trec acele seri,
îmbujorate-n frumusețea lor
de gândul meu, de tine doritor,
ce-ți provoca prin suflet adieri?

Îți amintești plimbările de zi
pe străzi ce ne păreau atunci pustii,
căci redusesem lumea celor vii
la tu și eu, dorindu-ne-a ne fi?

Dar parcul nostru, masa de cafea,
priviri ce risipeau adânc de cer
spre trupul ce se ascundea-n mister
nedeslușit de cel ce îl dorea?

Îți amintești, desigur! Prea mulți pași
s-ar fi pierdut prin colțuri de-amintiri
și n-ar porni spre suflet oglindiri
a ce nu poți în urma ta să lași.

Mai văd ades, în gândurile-mi vii,
o seară-a unei toamne, un trotuar
și mâna ce-o strângeam în buzunar,
de frigul ce-ncepea, a o feri. 

Din vol. “Eterna căutare” 

Călătoream prin timp cu pași de ani,
Plecând din azi și toată lumea lui
Ca un descânt în fumul de șamani,
Ca un regret din țărmul nimănui.

Mă adânceam în timpuri de-altădat’,
În ani de tinerețe, străbătând
Același drum ce se oprea îndat’
La clipa cu “adorm cu tine-n gând”.

Iar pașii mei, când mulți, când mai puțini,
Te întâlneau și se opreau acolo,
Întregul dor voind să le alini,
Vestală, tu, slujită de Apolo.

Olimpul nostru-n suflete era,
Și-l parcurgeam ținându-ne de mână;
Privindu-te, știam c-o altă stea,
În locul tău, nu-mi poate fi stăpână.

Iubirea noastră a ajuns să fie,
În lungul drum al pașilor de ani,
Nemaivăzuta noastră bogăție,
Ce strălucește-n inimi de-artizani.

Din vol. “Eterna căutare”

Era prin vară, așteptam,
La mare, răsăritul
Și, Doamne, ce-ncântat eram
Cu marea și privitul!

Până-ntr-o zi, cam pe la prânz
Când te-am văzut pe tine
Și-n urma ta, precum un mânz,
Mergeam, cu rugi creștine:

Dă-mi Doamne, mie, un noroc,
Că-s plin de-adrenalină,
Și fă-mă să câștig la joc,
Să-mi iau și eu mașină

Cu care să o plimb pe ea
Pe plajă la Mamaia
Și să-i pot cumpăra ce vrea
Că apoi ... vorba aia,

Eu nu aș vrea să te mânii
Spunându-ți tot ce-aș face
Și - ce sunt banii? - doar hârtii
Să faci ... cam tot ce-ți place.

Se pare că, la ruga mea
Pe care-ai auzit-o
Cu tine s-a-ntâmplat ceva,
Și, repede,-ai ... zbughit-o.

N-am câștigat, iar fuga ta
M-apasă și mă doare
De n-aș mai vrea, în viața mea,
Să stau ... cu ochii-n soare.

Din vol. "Parfum ... vesel"

Simțeam, în piept, durerea din tăieturi de stâncă
Ieșită dintre neguri în calea unui val
Ce mi-a-ntrerupt plutirea-n neliniștea adâncă.

Mă încleștasem bine, cu ochii către-un mal
Ce îmi părea limanul, scăparea dintr-o mare
Cu răbufniri de sare pe-o rană în carnal.

Era un țărm sălbatic, o oază, o-ntâmplare,
O liniște de-o clipă, o mână de nisip
Din timpul dintre valuri ce-l are fiecare

Și eu, strigând spre ceruri durerea-mi fără chip.

Din vol. “Eterna căutare”