La salcia din margine de lac,
Privesc ades, iar gândurile-mi zboară
Spre anii ce-au călcat odinioară
Pe trepte din vestitul zodiac.

Se mai opresc în vremea de curând
Și caută același loc, pe malul
În care-o salcie le-adună valul
Și pune bunătate-n gând cu gând.

Când vântul o cutremură, ușor,
Le-mprăștie în razele de Soare
Și le învață altfel cum să zboare
Și cum s-o regăsească-n viitor.

Căci salcia de care vă vorbesc,
Nu-i un copac așa cum sunt copacii –
Ea e scânteia ce-a încolțit când vracii
Veniți din lumea celor ce iubesc

Au hotărât, la margine de lac,
Să lase lumii noastre-o amintire
Din anii care trec și, fără știre,
Se-adună în cerescul zodiac.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Iubita mea, 
să scriem o poveste, 
vrei?
O scriem, o rescriem și-om vedea,
atât cât timpul nostru este,
de pot, iubirile celeste
s-o depășească în splendoarea ei.

A fost, demult, 
o noapte ca niciuna
-n mai,
când am simțit în sânge un tumult
de parcă stelele și luna
cântau în el, cântau întruna,
iar tu, pe melodia lor, dansai.

Și te priveam, 
și-am început cu tine
-un dans
pe-un cântec nou, pe care nu-l știam,
dar îl simțeam cum îmi devine,
prin vocea ta, ceva din mine
și pentru tot ce va urma, avans.

Am înțeles 
că visul se încheie. 
Zei
ce pânzele destinului ne țes,
te-au îndrumat, de sus, c-o cheie
și-n suflet ai pătruns, femeie,
ca o poveste. Hai s-o scriem, vrei?

Din vol. “Eterna căutare”

1.
Plutind pe apele line, sub primele raze de soare,
Pari ultimul fulg de zăpadă al iernii ce moare.
Pluteşti într-o lume străină, stingheră, cu ochii în zare,
Sperând să-ţi găseşti partenerul în stolul ce-apare.
Sunt mulţi, dar el este acolo, îl ştii doar din visele tale,
Curând se desprinde din ceată şi-ţi iese în cale.
Sub aripa neagră a nopţii ce-n linişte-acoperă linul,
Încet, două umbre se-ndreaptă să-nfrunte destinul.

2.
E altă primăvară şi alt soare,
Acelaşi lac albastru cu-ape line.
Aceiași doi, cu-aceleaşi forme fine,
Privind nerăbdători aceeaşi zare.

Din cer, ca nişte fulgi enormi coboară
Acelaşi stol, aceeaşi societate
De care ieri fugeau, pe lac se-abate,
Spărgând tăcerea ce îi înfioară.

3.
Dar iată-l,
Cavalerul negru!
Senzaţia,
Ispita
Şi prilejul.
Enorm nufăr negru
Printre atâta alb
Şi verde
Şi albastru.
E singur
Şi e negru,
Iar ea,
Descătuşată parcă
De monotonie,
Îi iese înainte
Cu un ţipăt
De plăcere.

Din vol. ”Gândul pierdut”

E multă tristețe pe-o hartă
în care, poteci paralele,
cu spini sau abis între ele,
te-anunță că viața nu iartă.

Sunt oare și lumi diferite,
în care, pe-o hartă mai bună,
potecile se împreună
și merg mai departe lipite?

Există o singură lume
în care iubirea așteaptă
un semn, o privire, o șoaptă,

a celor ieșiți dintre hume,
sau, doar, o alegere-anume,
pe scara c-o singură treaptă?

Din vol. "Oare"

Iubita mea, să știi că te-am iubit
Din Palilula până-n Doru’ Lelii,
Aș spune chiar că până la sfârșit,
La tălpile crăpate-n epitelii, 

Iar asta ai putea s-o recunoști,
Că nu e greu, și nici la o adică,
Să zici că-s eu acela dintre „foști”
Ce țí-a-ncântat făptura subțírică

Și ți-a umplut pocalul cu un vin
Cu-aromă ca și tine: tămâioasă,
Ce ți-a intrat în fluxul sanguin
Și n-ai mai fost, de-atunci, devreme-acasă.

Eu nu mai știu, dar tu, de-ți amintești
Ori îți mai trec secvențele prin gând,
Ar trebui, prin creieri să-ți grăiești
Că te lăsam poeme intonând

Și cred c-ai răgușit de-atâta cânt
Ori ți-ai furat, din capul tău, căciula,
Când te-ai gândit la un deznodământ
C-un dor de lele friptă-n Palilula.

Din vol. “Dor de lele”

Cine, oare, mai credea
Că-n zăpadă vom călca,
De-ntâi mai vom tremura
Gata-gata a ura?

După Paști ca de An nou
Să urlăm ciocnind un ou:
Dați-ne căldură, măi,
Vremea e cu năbădăi!

Cerul a-nțeles că noi
Ne vrem iarna înapoi

Din vol. "Hai, pa!"