Să-ți cânt ceva, căci tu … nici voce n-ai, Cum n-ai miros, iar la culori … ia stai! - Că-mi amintii că ai ceva defect Și pe la cap. Iubite, ești suspect!
Mă tot gândesc la ce mi-oi fi făcut Ori ce-oi fi spus … Eu, bleagă, te-am crezut Și mi te-am înfruptat o-ntreagă noapte Cu ambele-amândouă fructe coapte
Și cu ce mai aveam, doar știi și tu Că nu puteam să te tratez cu “Nu!” Când mai mereu paharul îmi umpleai Și mă tratai – mă rog! – cu ce aveai.
Și-acum … ce să mai fac? Îți cânt, că de! - Tu voce n-ai, dar ai un oarece Cum alții n-au și … ce mai confundai? Doar trandafirii roz cu cei corai?
Hai, spune drept, nu inventa vreo scuză: M-ai confundat, iubitule, c-o muză Și-am devenit, confuziei, efect? Căci, dacă da, atât îți spun: perfect!
E-o luptă-n care sufletul se zbate, surprins de forța ce i se opune, de gândul care nu i se supune, și-i spune, cu tărie: “Nu se poate!”
El n-are logică - el e iubire - și nu-nțelege cum de e posibil, când totul este clar și e vizibil, să nu te bucuri de o regăsire
c-un altul, care e menit să-ți fie aproape și acum și-n nemurire, gândindu-te că nicio amintire nu întărește simpla alchimie, enigmă pentru-ntreaga omenire, pe care el -și numai el- o știe.
Privirea-ți se pierde pe marea în riduri Ce-și urlă-ncruntarea spre piepturi de stânci Înfipte în țărmul de gânduri adânci Cu Ane zidite-nafară de ziduri.
E-un zbor peste-o mare ce vrea a te ține Departe de-Olimpul pe care-n destin L-ai vrut, l-ai avut și acum îți e chin Săpat pe ascuns în adânc de suspine.
Pe țărmul în care pierdută ți-e calea, Nisipul se scurge-n abisul ivit În urme lăsate de-un pas istovit Ce știe că nimeni nu-i mântuie jalea.
Și zorii așteaptă și nu vor să iasă Din apele mării, să curme furtuni, Să schimbe cu ele un loc în genuni Și-adâncul să fie durerilor casă.
Se-ntoarce privirea spre suflet c-o rană, În ochi întristarea-ți înoată în vid Spre locul în care Olimpul din zid Își poartă prin veacuri uitarea de Ană.
Daniel Vișan-Dimitriu 