Mi-am procurat – o spun cu modestie – o mică insulă, pierdută-n larg, văzută-n ziua-n care, pe catarg, urcasem dup-o strașnică beție.
Eram c-un ditamai milionarul pe iahtul său, iar eu, biet matelot, pierdusem, într-un joc, mălaiul tot, și, uite-așa, a început calvarul:
C-am vrut să joc pe “Totul sau nimic”, iar ăia care mi-au luat toți banii s-au înțeles – ... pe mama lor! – mârlanii, să mă mai chinuiască înc-un pic,
Și ... am pierdut, c-așa a fost să fie: să fiu, decât eram, și mai sărac, să n-am nici peste pupăză colac și să trăiesc, mereu, în datorie.
Dar vezi, acolo sus, în chinul meu, în aerul ce-n cap schimba cărarea, am fost - cum să vă spun? – doar eu și marea ba, parcă, și o voce, ca de zeu:
-Bă, idiotule, nu îți ajunge c-atâția ani ai tot muncit degeaba? Ia potolește-te și ... schimbă treaba! Nu vezi cum sărăcia te împunge?
L-am ascultat și-am devenit alt om, dar tot cu capu’-n nori, aerian, că de-aia am ajuns la un șaman: să mă trateze. Eu, pe el, cu rom.
Și ne-am tratat: eu i-am umplut paharul iar el mi-a pus un praf, pe o hârtie, de se trăgea pe nas. – Ce-o fi să fie! – Mi-am alungat, cu nasul, tot amarul.
Nuș’ ce mi-a dat: medicament, otravă, că-ntâi mi-a fost cam rău, apoi mai bine, dar văd, efectul lui, că se menține și - în sfârșit! – sunt și eu de ispravă.
Și – ce era să uit! – hârtia sa, sub praful alb, avea ceva înscris: contractul cum că insula de vis avea să fie, de acum, a mea.