(limerick)
Își construiseră căsoi (C-aveau la bani ... aveau purcoi) Și viața lor era un vis Ce s-a sfârșit când ea a zis: “Vreau acte la căsoi, în scris!” Iar el a rupt căsoiu-n doi. Din vol. “Dor de lele” LÍMERICK s. n. specie de poezie în folclorul englez și irlandez sau în lirica cultă, cu formă fixă a cărei rimă respectă schema a-a-b-b-b-a. și conținând un umor absurd.
În gând, am sărutul dintâi Și-n brațe te strâng ca atunci Când vreau o privire s-arunci Spre cel ce a vrut să-i rămâi. Probabil pe buze mai ai Uimirea din primul sărut Ori zâmbetul ce mi-a părut Chemarea-n tărâmuri de Rai. Să-ți gust din uimire un strop, Mi-ar fi ca intrarea-ntr-un vis Cu noi sub ninsori de cais Și-n jur inorogi în galop. Să-ți fur și din zâmbet un pic, Mi-ar fi pentru suflet balsam Și miez în credința că am Preaplinul din vastul nimic. Te-alinți și în brațe-mi rămâi Ca-n timpul aceluiași mai Din care și astăzi mai ai Un gând cu sărutul dintâi. Din vol. “Cântecul visurilor”
Era un loc săpat, adânc, în munte, Sălbatic, neatins de cei ce-ar vrea, Dar n-au putere stâncile să-nfrunte, Iar altă cale nimeni nu știa. Părea pustie valea nepătrunsă De-aceia ce-ar putea să-i facă rău Găsindu-i calea din vechimi ascunsă În grotele săpate-n zidul său. Era pustie, dar adesea-n seară O voce intona un fel de cânt Ce încerca văzduhului să-i ceară Să-l ducă-n cer, pe căile de vânt. Ea e demult acolo și nu știe Nici azi, cum n-a știut de la-nceput, Cum a ajuns ca singură să fie În locul cu-nălțimi de netrecut. În mintea ei, nu-i nicio amintire Din timpul vechi, acel ce i-a adus De secole, aici, adăpostire Și nimeni, niciodată, nu i-a spus. În visuri doar își ia, adesea, zborul Spre locuri noi, cu pajiști, râuri, brazi, Cu oameni ce trăiesc purtându-și dorul Prin încruntarea zilelor de azi. Lăcașul ei, zidit în colț de stâncă, E liniștea din capătul de vis Ce vine, pleacă și o face, încă, Să creadă ce, în el, i s-a promis. În visul ei, e cel ce-o ține strâns În brațe care-i simt, în muguri mici, Acele aripi, libere de plâns, Ce-o vor salva din timpul de aici, Căci a trecut atât de multă vreme De când se află-n valea dintre munți, Iar cântecul de seară încă geme Dorința de-a crea cu Raiul punți. E dimineață și-n adânc de munte Se-aude mersul unor pași ce vor Necunoscuta cale să înfrunte Și-n lumea ei s-apară primul dor. Din vol. “Cântecul visurilor”
Îmi pare cortină de foc Pădurea cuprinsă de-amurg, Iar eu, în asemenea loc, Visez ca un râu să mă scurg,, Să trec, nevăzut ca un fur, Să cred că mă aflu-ntr-un basm, Cu pași ce se-afundă-n obscur, Uitând al pădurii marasm. Și merg, mă strecor ca un gând Prin umbre de focuri ce ard, Simțind o privire-așteptând Ca seara cuprinsă-n hazad Să fie, cu scena-i de foc, Aceea ce-i poartă noroc. 3 aug. 2021
Of, ce mai vară! Doamne, ce căldură! Îmi las regina-n casă, dau o tură! Mişcări premeditate, joc de şah? De unde?! – vreau s-aud cuvântul “ah”. Era, azi-noapte, la televizor, Un film cu “oh” şi “ah” – credeam că mor! – Dar uite c-am scăpat şi am trăit Să văd, la mare, înc-un răsărit. Nu-l văd prea bine, fără ochelari Căci am luat la mine doar dolari Să am şi eu, acolo, de-o cafea Şi, poate – cine ştie? – de-altceva. Mergeam, la malul mării, pe nisip, Cu crăiţarii cocoloş în slip, Şi-a apărut … atât de singurea! Mai poţi să zici că viaţa este rea? Cum am văzut-o, am simţit în gât Un fel de nod, dar, pasu-mi hotărât M-a îndreptat spre ea şi … am ajuns La capătul puterii. Chiar am plâns, Că-n tot ce-a fost, ce este şi va fi Ceva mai tare, nu ştiu de-oi găsi: Atât de liniştită şi bălaie, Sirena mea … clădită din pietroaie! Din vol. “Hai, pa!”
E-atât de cald încât un cântec trist Nu mi-ar putea răci nicicum un gând Ce rătăcește-n mine ca și când Căldura lui mă face să exist. L-aș folosi de-ar ști să-mi cânte el, Dar cum să poată? - e atât de cald Când îmi anunță, ca un vechi herald, Sosirea ta, în visuri fel de fel. Îmi spune că-ntr-o zi îmi vei veni Plutind pe-un val, sub cerul de azur, Cu păru-n vânt, un corp făr’ de cusur Și-un zâmbet ce mă-ndeamnă rob a-ți fi. În visul de azi-noapte îmi spunea Să nu mă mișc prea mult, căci te trezesc Din visul tău în care te iubesc … Eram, în vis, cu tine-n viața mea. Ce gând frumos! Și ce căldură-n gând! De ce mi-ar trebui un cântec trist Când gândul meu mă face să exist? E ca un vis, dar este ca și când … 29 iul. 2021
Voi stinge lumina din vechea cabană, Iar ușa, cu lacăt o voi zăvorî Plecând, pentru suflet, să-mi caut o hrană Ce crește în cer și-ar putea coborî. Nu caut nectarul, nu vreau nemurire, Nu vreau nici măcar amintire să fiu Pământului care m-a rupt din menire Și-a vrut, muritor, în destin să mă-nscriu. De-ar fi, în cabană, să las așteptare, Și cântec de aripi, și urme de vis, Voi face plecarea să pară iertare A tot ce, în urme de pași, a închis. Pe drumuri știute ori, poate, străine, Voi merge condus de puterea ce-o am În spirit, în tot ce pulsează în mine Și-mi cere să fiu ce, odată, eram. Nu vreau ajutorul în trageri de mână Spre locuri pe care atâția le știu; Vreau, singur, să pot să-mi găsesc o fântână Ce-așteaptă-nsetată, izvor să îi fiu. Din vol. “Cântecul visurilor”
E vară, dimineață, vreme bună, de-afară se aude ciripit și cearta vrăbiilor ce se-adună pe-asfaltu’-nfierbântat, la cigulit. Îmi amintesc de unele concerte, cu ținta, uneori, un “mare-artist”, pe care fete în bărbați experte, l-ar vrea, dar … merge și-un instrumentist! Îmi fac, rapid, o cafeluță mică, și ies cu ea la masa din balcon; pe-un fir întins, se-așează-o rândunică, străină în orașul de beton. E-așa frumoasă, gingașă, timidă, c-un tril plăcut, cu roșul de sub gât continuat de-un alb ca de hlamidă ce de pe umeri i s-a pogorât. Un flutur alb apare de niciunde și se așează, sub privirea mea, pe-o floare, dând să își afunde în trupul ei, întregă fi’nță-a sa. E-o lăcomie ce îmi amintește o vreme-n care, tot așa, și eu, gustam ce tinerețea prețuiește, trecând, în palmares, câte-un “trofeu”. Și, dacă mă gândesc puțin mai bine, sunt amintiri ce, calde, îmi apar și sunt frumoase, nu mă pot abține să nu mi le-amintesc … până dispar. Dar una dintre ele tot revine, ca o cafea cu gustul prea amar, iar liniștea și clipele divine de azi, le tulbură, dar în zadar. Sunt multe alte amintiri, plăcute, ce îmi apar în locu-i, de prin fum, din timpul ce-a trecut pe nevăzute, lăsându-le, în urma lui, pe drum. Țigara mea s-a terminat, iar fumul se-mprăștie, deja, prin amintiri; tot ce-a rămas, ca-n scrumieră scrumul, e, parcă, urma ultimei iubiri. Din vol. "Zece"
Un gând, un singur gând aş vrea să prind în mâna ce se sprijină pe frunte şi îl aşteaptă, nu ca să-l înfrunte, ci pentru ca, în suflet, să-l cuprind. Nu vreau mai multe, unul mi-e de-ajuns, ori, dacă e cel aşteptat, se poate să îmi doresc mai multe gânduri, toate ce vor veni la gândul meu răspuns. Dar cum să prind un gând? Cu ochii-nchişi? Cu mâna-ntinsă, degetele-plasă? Cu alte gânduri? Cum se face? Lasă! Îmi ţin, mai bine, ochii larg deschişi, mă mai ajut cu gândul “Nu îmi pasă!” ori uit de tot ce, astăzi, mă apasă. Din vol. “Călător prin gânduri”
Sub domnia nopții, în pustiu se-arată Umbre care zboară, aripi ce se zbat Peste-o lume prinsă-n somnu-i agitat Dintr-un vis în care Luna se desfată; Stelele-i oferă jocuri de lumini, Sunete curgânde într-un susur blând Care trec prin ceruri și devin, curând, Inspirații pentru îngerii divini. Dansul lor îndeamnă umbre din trecut Să-și aducă-n lume-ntunecatul zbor Ce-ar putea să pară infiorător Celor ce, prin teamă, viața și-au trecut. Ei n-au aripi. Zborul e doar o plutire Peste-un timp în care nu mai sunt. Au fost Îngeri în trecutul când aveau un rost Și-au rămas în inimi dulce amintire. Luna îi cunoaște, cei de sus și ei, Dansul înspre ceruri pare-o înviere Pentru cei pe care-o nouă viață-i cere Într-o soartă scrisă cu un alt condei. Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 