Când ai plecat, luând cu tine visul,
cortina a căzut pe-o scenă goală,
din care dispăruse compromisul,
și-un ultim spectator ieșea din sală.

Cu pași crispați, pe drumul spre niciunde,
în furia-ți cescândă, purpurie,
nu te-ntrebai de ce sau când și unde
un vis murit mai poate să învie.

În echilibrul tău cel îndoielnic
îți depănai o droaie de cuvinte,
dar, după-o vreme, pasul șovăielnic,
ți s-a oprit, sub grele simțăminte.

Și te-ai întors din drumul tău, cel care,
în fuga ta, nu te-ai gândit, grăbită,
că două sensuri poate nu mai are,
iar înapoi nu ești binevenită.

În fața ușilor, de-acum închise,
îți este dor de scena de-altădată,
ai vrea aplauze și alte vise,
sub o cortină iarăși ridicată.

Dar vechiul vis e mort, iar vechea piesă
nu se mai joacă-n vechile decoruri,
ci într-un teatru nou, la altă-adresă,
cu vise noi, alăturate-n zboruri.

Din vol. "Zece"

Te-ai izolat în inima pădurii
și ți-ai clădit din amintiri un scut
în fața unui vis necunoscut,
fidel iubirii și supus naturii.

În suflet ai o liniște deplină,
dar inima atunci cutremurată,
convalescentă încă, vrea să bată
ca-n vremea când era atât de plină,

Când orice colț al ei purta povara
prezenței lui, zidit ca o tăcere
pierdută-n nesfârșitul ce nu piere
și îți era puterea și comoara.

Cuvântul tău de-acum e-o simfonie
de sunete celeste care-alintă,
în zbor mângâietor și fără țintă,
ființe însetate de-armonie,

Iar mersul tău e parcă o plutire
în lumea cu o singură cărare,
atât de fin în lina lui mișcare
încât se naște-n mine o trăire

Şi face ca, în noaptea ce se lasă,
ascuns în umbra visurilor mele,
să îmi ridic privirea către stele
și să le-ntreb: tu ești a mea aleasă?

Din vol. “Călător prin gânduri” 

Pașii tăi, prin visuri, și-au făcut cărare
Ce-mi străbate cerul nopților de dor
Ca o stea ce arde într-o căutare
A iubirii-ascunse-n suflet muritor.

Tălpile-ți sunt goale, calci ușor și-mi vii
Caldă și ferice-n brațele deschise
Pentru-a te cuprinde și a-ți aminti
Simfonia noastră-n mii și mii de vise.

Voalul tău se-așterne-n umbra unor șoapte
Ce se-nalță tainic printre flori de vis,
Atrăgând cu smirnă fluturii de noapte
Spre o nouă viață, c-un destin rescris.

Trupul tău îmi cântă, ochii tăi mă ard,
Vraja ta-mi îndeamnă sufletul să cânte
Și să-i ceară voie inimii de bard
Să îți iasă-n cale, gata să te-ncânte.

Din vol. "Eterna căutare" 

Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec și gândurile mele, trec și-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri-clipe, ani și gânduri își vorbesc.

Ce își spun? - o știe lacul, dar el tace, liniștit,
Și ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Și-au plecat să-și zburde-n lume viața plină de frământ.

Lacul ... tace, dar, în taină, strălucește, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă și în zori –
Se așează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară și-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalță spre tării
Și, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
și-acum ți-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aș vrea să te chem, dar cuvinte
nu am, și atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
și iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina și calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aștept, cu speranță, în zori,
ascultă-mi și cântul! - știi bine
că-mi ești prea departe ... și dori.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Te simt prea singură și-mi pare rău
că viața ta atât de împlinită
te-a abătut cumva, din drumul tău,
pe o potecă tristă, ocolită.

Destinul ce ți-e scris acolo sus,
e încă în putere și te cheamă
pe drumul său, ce este mai presus
de orice lege și de orice teamă.

Îl simți deja în gândul tău ascuns
și simți chemarea lui spre o schimbare,
dar inima așteaptă un răspuns
pe care doar iubirea ta îl are.

E-acolo, e ascunsă într-un pliu,
cu dorul de-a simți din nou lumina
și de-a uita de cerul fumuriu
al scenei peste care-a tras cortina.

Am să-ți întind, în noul răsărit,
o mână caldă și încet, cu mine,
vei fi purtată-n zborul liniștit
al sufletelor ce zâmbesc, senine.

Din vol. "Zece"

A-mbătrânit și ea, cabana noastră,
de-atâta așteptare-n anii lungi,
iar lemnul ei e-acum uscat și fungi
îmi pare că se-adună sub fereastră.

Era, pe vremuri, un pervaz acolo,
cu flori aprinse, vii, ce dau culoare
și fac, din orice zi, o sărbătoare.
Era odată! Nu mai e! –Alo!

Eu am ajuns, tu unde ești? Mai vii?
Te-aștept, desigur! Ești, deja, pe drum?
Eu mă ocup de sobă, scoate fum,
și-i praf pe toate de pe-aici, să știi!

Voi încerca, pe rând, să le adun:
și vasele, și cărțile, iar patul
îl voi aerisi puțin. Canatul
de la fereastră nu mai este bun.

Ajungi diseară? Bine! Foarte bine!
Am timp destul, va fi curat pe-aici!
Să mergi încet, la cal să nu dai bici,
că e bătrân și el! Ca noi, ca mine.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De vor veni acele vremuri crunte
când nu vei fi și totul s-ar sfârși,
din pieptul meu, un geamăt ca din munte
cutremurat profund, s-ar auzi.

Cu aripi sprijinindu-se de cețuri,
cuvinte, doruri, gânduri, vor zbura
prin lumea nesfârșitelor înghețuri
în care, nesperând, vor mai spera.

Vor mai pieri, vor mai cădea în valuri,
vor fi rănite-n marile furtuni,
ori se vor regăsi în idealuri
de dincolo de tainice genuni.

Vor fi și-acelea pentru care zborul
va fi întăritor și vor putea
să-și fie, ele singure,-ajutorul
când altă colonie vor crea.

Din vol. "Călător prin gânduri"