Bătrân, în pădurea străbună,
alături de marele fag,
asculți ridicându-se, vag,
al lupilor urlet, spre lună.

E-un urlet lugubru, de jale,
al haitei ce, toată, s-a strâns
în corul ce-mprăștie plâns
pe note de frici ancestrale.

Credeau că te-au prins în capcană,
că poți fi răpus, în sfârșit,
dar unii de-ai lor s-au grăbit
stricând rânduiala din goană.

Sperau să te-ntreacă în forță
ei, tinerii plini de avânt,
puternici, cu nările-n vânt,
și ochii în flăcări de torță.

Au fost secerați, iar pământul
a supt, însetat și hulpav,
din sângele celui mai brav,
fiindu-i, de-a pururi, mormântul.

Ești cel ce-n coroană iși pune
vechimea în Munții Carpați,
ești cerbul temut de confrați,
tu, rege-al pădurii străbune.

Din vol. “Călător prin gânduri”