E vremea florilor de tei, Cu păsări, fluturi şi albine, Când aerul din jur devine Înmiresmat, iar pe alei Se joacă nişte prichindei Frumoşi, cu glasuri cristaline. E vremea florilor de tei, Cu păsări, fluturi şi albine. Pe-o bancă stau doi bătrânei Vorbind, iar vocile blajine Nu mai atrag priviri străine, Dar tremură ca-n anii-acei… E vremea florilor de tei. Din vol. “Gândul pierdut”
Privește-i ochii și ascultă Durerea din tăcerea lor: E prea adâncă și prea multă Uitare-n tulbure izvor. Aceiași ochi priveau odată, Atât de ageri și curați, C-o dragoste nemăsurată, Spre tine și spre cei doi frați. Și v-a crescut privirea-ceea. Creșteați frumos, creșteați cu ea, V-a fost un far în odiseea Ce-n viață vi se așternea. S-a ofilit când, fiecare, Din fața ei a dispărut Și-o ușă-n pragul de uitare I s-a deschis. Voi, n-ați știut. Privirea ei nu vă mai știe: E goală, dusă-n lumea sa Și vă-ntrebați: cum o să fie Căsuța-i veche … fără ea. Din vol. “Cântecul visurilor”
Ai lăsat să cadă pe destinul meu Clipe de lumină, ani de încântare, Visuri printre care mi-ai făcut cărare Și m-ai dus cu tine-n țărmul elizeu. Mâna ta-mi presară pașii-ntr-o grădină Unde-n iarba verde se ascund petale Cu aroma fină-a gândurilor tale, Calde, neatinse de păcat sau vină. Îți urmez cărarea, drumul în destin Și îți simt, în mine, răsuflarea vie Care mă atrage, care mă îmbie Să-ți așez pe mână ultimul suspin. De va fi acela pentru tine greu, Iartă-mă, iubito, altfel nu pot fi, Căci n-a fost o clipă, nu a fost o zi Scrisă fără tine în adâncul meu. Din vol. “Eterna căutare”
O viață-ntreagă, biet poștaș, Ducând scrisorile-n oraș, Zâmbea la toți, zâmbea amar, C-o mână peste-un buzunar. Era un gest mărunt, un tic Și nimeni nu-i zicea nimic Atunci când tot cu ea dădea Ziare, pensii … ce avea. Trecut-au ani. L-am întâlnit În mers domol, îmbătrânit, Cărându-și zâmbetul amar Și mâna înspre buzunar. “Ce ții acolo?” -am întrebat. El mă privea puțin mirat, Dar mi-a răspuns: “Aici am eu Scrisoarea către Dumnezeu.” Din vol. "Eterna căutare"
Îți voi prinde gându-n plasa mea de vânt Și-l voi duce-n visuri, mie să îmi fie Gândul în oglindă, pe un alt Pământ, Cu un Soare-albastru, Lună colilie, Stele roșii toate, ceruri verzi veșmânt, Iarbă de-o culoare roz-liliachie. Gândul tău, acolo, răsfățat de ape Fi-va susur dulce-al dragostei izvor, Picur de iubire strecurat sub pleoape Care-n lumea-ceea, strălucind a dor, Lunecă ferice, neputând să sape Șanțuri pe obrazul veșnic zâmbitor. Tu - captivă mie, eu – captivul tău, Ne vom fi dorință, ne vom fi cuvânt, Ne vom fi și munte, ne vom fi și hău Într-o altă lume, sub un cer mai sfânt, Fără timp de-o viață, fără jugul său, Prins și el în mreaja - plasa mea de vânt. Din vol. “Eterna căutare”
Îmi întortocheasem pașii peste dalele din burg Încercând să intru-n ritmul inimilor deșirate Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate, Când la stânga, spre nimicul unde pașii toți se scurg. Prin tic-tacul lor frenetic, pașii mei, mânați de dor, Își descătușau dorințe în zdrobirea de sub tocuri Vechi de când creșteau ca iarba ce se transforma în blocuri Dintre care se ridică praful zilelor ce mor. Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit Pe o mare de sentințe în alegeri disperate Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit. Și, din toate câte urcă spre amestecul din cer, Doar o singură dorință pare că se răzgândește, Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună și-l trezește Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier. Se oprește și se miră: “Cum, spre ceruri, toate curg? E atâta viață-n lume, când ești suflet pe Pământ! Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?” Și-a plutit, ușor, dorința, către dalele din burg. Din vol. “Eterna căutare”
Pe vremea perelor din plop şi micşunele-n sălcii, privea, cu jale, un ciclop un dinte-n baza hălcii. - Au, fir-ai tu să fii! Te-ai dus înfipt ca prostu-n carne, şi-acum, din gură ce-am de spus îmi trece prin lucarne, De şuier vorbele, când scot, ca porcul care zboară, sau ca balonu’ cu azot când e-nţepat de-o cioară Și nu ştiu, zău, ce-o să mă fac de faţă cu Marghioala că, poate,-aşa, n-o să-i mai plac şi-o s-o apuce boala, Că ea mi-a zis: “Aşteaptă, tu, nu merge la dinţar!”, da’ eu m-am dus acolo cu întregul cont bancar. M-a bibilit, m-a curăţit de tartru şi de bani, dar şi toţi dinţii mi-a clintit de-mi cad ca la puştani. -Marghioalo, ai dreptate, tu, dar şi eu, căci, din plop îmi cad de toate – pere, nu! – în cap ... sau, nu! Pe clop. Ori mi se pare mie-aşa de când, în cea căpiţă, dinţara, bună cum era, n-a scos ... o vorbuliţă. Din vol. “Hai, pa!”
În visul meu, erai pe vechea bancă, Privind spre zări de dincolo de munţi, În gând cu hotărârea să renunţi La viaţa solitară de munteancă. Privirea ta înlăcrima văzduhul Acoperit, în tristul său apus, De nori ce sângerau acolo, sus, Cu picături ce îţi sporeau năduhul. Ai aşteptat destul, n-o să mai vie, Să-ţi stea alături, nimeni dintre-ai tăi În casa cu-nvechitele odăi. S-a întâmplat ce n-ai fi vrut să fie În raiul tău de dincolo de văi ... Iar banca,-n visul meu, e-acum pustie. Din vol. "Călător prin gânduri"
În accidentul de pe drum, Mașina lui a ars, e scrum, Iar el, șoferul norocos, Rănit ușor, e furios Pe toți ... și nu oricum, Căci el, ca mare interlop, În neamul lui, mascul de top, Cu ceafa groasă, burdihan Și aer mândru, de golan, Nu știe de vreun hop. Că-i vina lui, de ce-ar conta, Când știe el pe cineva Cu care a mai câștigat, De obicei nemeritat, Și bani, și altceva? Avea viteză? Asta e! Așa îi place lui. Și ce? O să câștige, că nu-i prost, Un alt bolid, căci a mai fost Prin d-astea.“Știu eu, bre!” Cu pile bune, avocat, Cu doi-trei martori de prin sat, De-ai lui, din ăia de doi lei, Știuți de toți ca derbedei, E gata aranjat. C-un plan pe dată hotărât, S-a pus pe treabă, iar pârât A fost Ion și ... porcul lui Ce hoinărea pe drum, hai-hui ... Și-i de ajuns atât. “Azi-noapte, porcul l-am ferit: Când l-am văzut, l-am ocolit ... Am martori, uite, ăștia doi, Erau acolo-n păpușoi Când pomul am lovit.” Ion, adus de procuror În față la judecător, Tăcea și nu scotea nici pâs, (Doar sala mustăcea a râs, Știindu-l ... cu umor.) Și a vorbit: “Drept să vă spui, Era un porc al Iacă-Cui, Dar l-am crescut, l-am îngrășat Și, cam demult, de la Ignat, El nu mai e, chiar nu-i! Dar nu vreau să vă mint, căci – vai! – Îmi amintii că mai mâncai De dimineață, un cârnat Din bietul porc. Să fi zburat Ghițucă-al meu spre Rai?” Din vol. “Hai, pa!”
Îmi pare locul nostru mai sălbatic Și mai tăcut în iarba făr-o floare, De-un verde ce te face visătoare Și-n sânge-ți reaprinde un jăratic. E cum îl știm, iar brațu-mi te cuprinde Ca o privire caldă, îndrăzneață, Ce curge peste trup și îl răsfață Cu mângâieri menite a-l surprinde. Tresare trupul tău și-n iarba verde, Se vălurește în mișcări feline Ca briza ce se-nalță pe coline, Atinge orizontul și se pierde. Așez pe trupul cald și pe un umăr Săruturi, ca pe-un zid al amintirii Ce s-ar dori înscrisul nemuririi În ani trecuți de-al vieții noastre număr. De-un ram atârnă, singur și apatic, Cuprins în brațe aspre de frânghie, Un leagăn care-ar fi putut să fie Preludiul pe un mal de rai acvatic. Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 