Lalele-albastre 

ai văzut?

Doar câte una am luat

și am oftat, și ai oftat,

gândindu-ne 

cât le-a durut

să fie despărțite-așa,

din mâna mea, în mâna ta.



Păreau să plângă,

dar n-au plâns

căci, prin albastru, se vedeau,

privirile nu-și despărțeau

și doar petalele 

și-au strâns,

cu gând frumos de bun-rămas,

din flori albastre, fără glas.



Noi, neștiuții-n

lumea lor,

simțind arome de tristeți,

le-am înțeles și-apoi, discreți,

apropiindu-ne 

ușor,

am vrut ferice-a le vedea,

cu mâna ta în mâna mea.



Din vol. “Aripi de azur”

În mâini c-un fulger înmuiat în mare,

Aș zgâria cu-albastru peste nori

Și-ar fi dovada că, din întâmplare,

Își amintesc și-ți tună, uneori.



De prin adânc de timp ori de prin visuri,

Ecouri mai razbat sub pașii tăi

Când mai plutești prin ceruri și abisuri

Rămase-n praful vechilor odăi.



Și mergi, și mergi … atingi ușor covorul

Ce-adăpostește urme de-amintiri

Ce-l fac să pară alb și pur ca norul

Din desfătarea unei mari iubiri.



Pe vârfuri, luminată de o faclă,

Încerci să nu le tulburi și le-atingi

Doar cu priviri ce mângâie o raclă,

În ea c-un suflet ce-ai putea să stingi.



În mersul tău, se simte-o tulburare

Asemeni unui val ce-n zbor s-ar vrea,

Trimis cu tot albastrul dintr-o mare

Spre norul care s-a-ntinat cândva.



Din vol. “Aripi de azur”

Se așternuse ceața-n jurul meu
și nu vedeam de-i cerul plin de nori,
sau dacă, pe alei, sunt trecători,
ori singurul pierdut în ceață-s eu.

Îmi caut drum prin cute din destin,
căci nu mai văd nimic atât de clar
cum se vedea când mă credeam stelar
și nu-mi eram, de drumul meu, străin.

Orbecăiesc și nu-nțeleg de ce
îmi caut un alt drum, când sigur știu
că dincolo de cețuri pot să fiu
acela care-n visuri încă e.

Se-așterne-o ceață cum n-am mai văzut
demult, de când în pașii din povești
îmi apărea-ntrebarea: “Unde ești?”,
iar un răspuns, atunci, nu am știut.

Acum îl știu, mă caut chiar de-ar fi
să mi se-nșire pașii în neant
sau drumul să îmi pară obsedant,
căci nu e ceață-n fiecare zi.

25 nov. 2022

Am îndrăznit, spre Lună, să-mi arunc
Sclipiri de gând și muguri dintr-un vis
Furat din frământarea unui prunc
Ce aripi către viață și-a deschis.

De-or fi ajuns la ea, nu am aflat,
Dar îi privesc lumina și mai sper
Că a primit ceva din ce i-am dat
Și-i este bucurie în eter.

De mi-a primit sclipirile de gând
Și râde când e veselă și plină,
Vei ști și tu, căci vei afla curând,
Vorbind cu Luna, singură-n grădină.

Iar de-a primit un mugur dintr-un vis,
Ți-l va-nflori în miez de primăvară
Și vei citi-n petale ce ți-am scris
Pe visul frământării dintr-o seară.

Vei ști atunci că Luna-mi e complice
Când eu, în vis și-n gânduri, hoinăresc
Prin lumi ce nu pot încă să-mi explice
De ce, cu tine-n ele, strălucesc.

Din vol. “Aripi de azur”

La Auchan, azi, urmând un obicei,
Am stat la masa noastră-obișnuită,
La o cafea  (chiar și prin pai sorbită),
Eu, neagră, simplă, paiul ... Dumneaei.

Dar, până să ne-aducă cea cafea,
Cum Ea răbdare n-are mai defel,
Iar peste drum era Coco Chanel,
A fost un dialog. Vi-l scriu așa:

-Iubitule, mă duc să văd ceva!
N-am să întârzii, stau puțin, promit!
-Poți să întârzii, sunt obișnuit!
Crezi că-ți ia locul alta? Ea, scurt: -Da!

Din vol. "Hai. pa!"

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis,
Că tot ce ni se-ntâmplă, chiar și-n vis,
În clipe ce petrecem împreună,
Să fie alt motiv de voie bună.

Să nu uităm nimic să povestim
Din visurile ce ni le-amintim,
Iar tot ce mai aflăm din astă lume,
Să presărăm cu ale noastre glume.

Eu ți-am promis, iubita mea, un trai
Așa cum îl visai și ți-l doreai,
Și-mi place cum, pe față, fericirea
Exprimă ce-ai în suflet: doar iubirea.

Tu mi-ai promis mereu a mea să fii,
Să mă iubești, cum numai tu poți ști,
În viața ce-o cânta-vom împreună
Pe drumul drept, ca a chitarei strună.

Eu ți-am promis, tu mi-ai promis, iar noi,
Pe-aceeași cale mergem amândoi,
Cu liniștea din suflete deplină,
Spre Casa încărcată de lumină.

Din vol. "Oare"

E un loc pe care anii ce-au trecut
L-au lăsat să fie cum era atunci
Când acela care astăzi ți-e pierdut
Te-ntreba: “Vrei, timpul, chiar aici, s-arunci?”

Ar fi vrut ca râul să-l primească-n unde
Și să-l ducă-n lumea veșnicei câmpii
Care, nesfârșită, l-ar putea ascunde
Printre ierburi moarte sau păduri pustii.

L-ai privit mirată: “Cum s-arunc un timp
Când în zi de toamnă îmi aduce soare
Și înflăcărarea altui anotimp?
Vreau să-mi fie-același data viitoare!”

Nu a fost. El, timpul, pe neașteptate,
A-ncetat doar pentru ce-l ce nu-l voia
Și, cuprins cu totul de eternitate,
Ți-a lăsat, în gânduri, întrebarea sa.

Ce-ai răspunde astăzi, în același loc
Năpădit de toamna care-ți înverzește
Amintiri din vremea sângelui de foc
Și, prin timp, o umbră care te iubește?

Din vol. “Aripi de azur” 

În timpuri ce-au trecut demult
Ca niște păsări călătoare,
Mă mai duceam să mai ascult
Cum stropi de ploaie, în tumult,
Păreau descântece-n altare
De ocult.

Acolo-n podul casei vechi,
Sub ropotiri diluviene
(Ca-n vremea zeilor străvechi)
Priveam cum porumbei, perechi,
Se-alintă, netezindu-și pene
La urechi

Și timpul, podul, ploaia, eu,
Păream o scurtă simfonie
(Așa cum viața e mereu)
Cântată-n țărmul elizeu
Și-n lunga lui călătorie,
De Orfeu.

Din vol. “Eterna căutare”