De-ar fi atât de dură, ca piatra, înghețată,

Ar însemna că-n mine e-un frig ce nu mai trece,

Că sângele își plânge culoarea alterată

De sloiuri ce se-adună și nu mai pot să plece.



De-ai ști că încă poate să fie cum a fost:

Fierbinte, exaltată, puternică și vie,

Bătând în ritmul vieții cu singurul ei rost,

Ai încălzi-o-n palme și … ți-ai păstra-o  ție?



Ai vrea să se întoarcă acela dinainte,

Cel ce-ți revine-n visuri, acela ce eram:

Îndrăgostit de tine și poate fără minte,

C-o inimă prea mare? A fost, dar … n-o mai am.



Din vol. “Eterna căutare”

De la unde-ai fost odată

Pân’ la unde vrei s-ajungi,

Dai din coate, ochii roată,

Depărtarea s-o alungi.



Te agiți ca într-o mare

Ce te-ntâmpină c-un val,

Uneori, mai fără sare,

Alteori, catastrofal.



Și nu vezi că-i doar o mare,

Nu vezi nici că-i doar un val,

Te forțezi să-ți faci cărare

Către un ... ceva final.



Când ajungi, privești în urmă,

Dar ți-e foarte greu să vezi

Căci, în spate, anii, turmă,

Te așteaptă să te-așezi



Și se țin de tine ... ață,

Nu ai loc spre unde-ai fost,

Și-ți dai seama că o viață

Ai trăit-o ... fără rost.



Din vol. “Hai, pa!”

Se-nalță, născute din liniștea nopții,

în valuri de vise, în pace deplină,

ca fulgi de speranță în zbor spre lumină,

balanțe de gânduri ce par echinocții.



Se ’nalță spre ceruri în rugă lăptoasă,

amestec de cețuri și nori cenușii,

de doruri pierdute pe țărmuri pustii,

umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.



Sunt clipele zilei când anul se curmă,

iar linii de ceață apar din decoruri

pierdute-n siajele zilelor-stoluri,

dar toate o-așteaptă pe cea de pe urmă.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară,

Cu colți de ger ce se-nfigeau cumplit

În verdele ce n-ar fi vrut să moară

Când mai avea o toamnă de trăit!



Și ce-ntuneric a venit din ceruri,

Ascuns în stratul alb-imaculat! 

Erau semințe negre din eteruri

Ce colții-aceia au însămânțat.



Plângeau cu frunze de uitări copacii

Și se-ngrozeau de golul de pe ram

Când fulgii reci au devenit tălmacii

Acelei veri cu iarna-n suflet hram.



Tot ce-a urmat a fost o amânare

A iernii care își croise drum

De îndoieli, de plâns și așteptare,

În zile reci de ieri și de acum.



Din vol. “Cântecul visurilor”

Erau îndrăgostiți - definitiv! -

… de bere, vodcă, whiskey și cognac,

dar mai luau, rapid, operativ,

și câte-un vinișor mai slab, de leac.



Erau atât de veseli! Se iubeau

și el pe el, și ea pe ea, normal,

se alintau din ochi atunci când beau,

căci străluceau … spre albul-roșu-pal.



Se retrăgeau, ades, în casa lui,

c-avea de toate-n ea, chiar și un pat

cu perne și cearșafuri (cam gălbui),

dar nu conta: fusese botezat



Cu alcoolul dublu rafinat,

cu bere, șliboviță, sau cu vin,

să nu mai spun că … și ce au mâncat

făcea din patul lor ceva divin.



Iubirea lor tindea spre ... infinit,

dar într-o zi, spre prânz, când s-au trezit,

pe el, părând, la cap, mai chinuit,

l-au încercat mustrări de neoprit



Și, mai tușind, mai horcăind, i-a zis:

- Iubito, spune-mi sincer, c-am uitat:

azi-noapte, am dormit sau am înscris?

Iar dacă da, cu scorul, cum am stat?



- De când te știu, ești nul mereu la scor,

iar la pahare ești … pe minus, rău,

dar, pentru asta, știi că te ador,

că ești … iubitul meu cel trăncălău.



- Adică tu, ca scorpie ce ești,

știai că noi, aici, nimic-nimic,

ai profitat, spunând că mă iubești,

dar spui abia acum, să mă oftic?



- Nu, dragul meu, în timp ce turuiai,

cu glas împleticit, de pehlivan,

eu ți-am urat, mereu “Noroc!” să ai,

dar n-ai avut … să mă gândesc … de-un an.



Din vol. "Hai, pa!"

Când fluturii din ochii tăi zburau

Tivind cu aripi marginile lumii,

Ți-ai risipit cerneala pe antumii

Ce cuprindeau străini și se grăbeau.



N-a fost să fie nicovala Lunii

Păstrată în lumina de apus,

Iar stelele de-o noapte s-au opus

Tichiei ce o poartă doar nebunii.



Te ploconești la false eminențe

Ce-și lamentează laurii distruși

De mărăcini cu ranguri noi, sus-puși,

Dar cu drapele fluturând în zdrențe.



Cu molii în priviri, te-agăți de lanțuri

La care zalele demult s-au rupt

Și-alunecă deja, pe-un drum abrupt,

Spre nicovala care zace-n șanțuri.



Din vol. “Aripi de azur” 

A fost o clipă-n care-a adormit

bătrânul Timp cu pletele cărunte,

iar o şuviţă albă, de pe frunte,

de o potecă-n munte s-a lipit.



Şi s-a-ntâmplat ca tu, pe înserate,

să treci pe-acolo şi să calci, uşor,

c-un felinar în mână şi-un urcior,

pe o cărare spre eternitate.



Ai devenit un zeu nemuritor,

necunoscut de nimeni pe niciunde,

şi neştiind de ce, şi cum sau unde,

te-ai depărtat de drumul tuturor.



Ai încercat să-ţi aminteşti cărarea,

să te întorci la casa ce-ai lăsat

acolo, printre munţi, la tine-n sat,

dar nemurirea ţi-a adus uitarea.



Se-ntâmplă, însă, ca atunci când bei

din apa ce se clatină-n urcior,

să-ţi aminteşti ceva, să-ţi fie dor,

să vrei să te întorci la ea, să vrei …



Puterea ta, ascunsă-n nemurire,

te-ndreaptă spre al timpului hotar

în care, pe-o cărare, -un felinar,

îţi luminează calea spre iubire.



Din vol. "Călător prin gânduri"

În ținutul alb, de gheață,

Ramurile-s covârșite

De un frig ce nu permite

Nicio urmă de verdeață.



Când o rază se strecoară

Și speranța crește-n muguri,

Gerul vine în văluguri

Ce o fac, treptat, să piară.



Timpul trece și, din Soare,

Nicio rază nu mai pleacă

O-ncercare să mai facă

În pădurea care moare.



Cerul tot se minunează

De-o așa împotrivire

Și privește cu uimire

Spre o nouă, mică, rază,



Strecurându-se abilă

Și spunând că Geru-i place

Și-ar putea cu el să joace

Jocul Iernii când, copilă,



Se-ntreceau la fugă-n luncă

Și-o lăsa el să câștige,

Iar ea începea să-i strige

Că îi poate da poruncă



Să se mai înmoaie-o vreme,

Ori să plece spre hotare

Unde-i gol iar el nu doare

Și s-aștepte să îl cheme.



Gerul, ispitit de rază,

Amintindu-și jocul Iernii,

A-nceput, cu subalternii

Dialogul ce urmează:



“Măi băieți și fete rele,

Voi, ce-mi sunteți mie frați,

Vreau, un timp, să mă lăsați

Să îmi văd de ale mele



Și la joc de mă voi pierde,

Să plecați în lumea mare,

Căci poruncă am din Soare,

Locul să devină verde.”



8 dec. 2021

Râmnii să dau pe gât o țâră țuică,

Să nu șed geaba până oi mânca

Că, iote-i p-ăștia de la masă: muică!

Năroji mai sânt așa pe gât să dea.



Nici nu pusăi pe masă cana bine

Că țuști pe ea, vărsară pe macat;

Și fir-ar ea de pită, nu mai vine,

Că țăstul ăsta-i bun de lăpădat.



Zbierai la a bătrână într-o doară:

-Zarie, adă daică-oțâr de praz,

Că-s mort de foame, vin dupe ogoară,

Și de mă-mbăt m-apucă vrun năcaz.



Se duse ea, săraca, mai la deală,

Luo sama dac-o fi vreo pătlăgea,

O ușui pe cloță la scuteală,

Și pusă niscai boabe-n căpistea.



-Oleu! Bă, frațâlor, o fi de țuică?

M-am nărozât de-a binelea și eu?

Ce, geaba am la gură o pârțuică,

Să nu vă spun cu cine șed și beu?



Ia! Ăla de la capăt e Lisandru,

Băiatu’ din oraș a’ lui Șoșoi,

Iar mă-sa e Măria a lu’ Leandru,

Și nu e prost, e numai nerodoi.



La stânga mea e Ion a’ lu’ Purcaru,

Băiatu’ n-are mamă c-a fugit

De tânără, cu Sache-a lu’ Dogaru,

Iar el ne-mpropodește c-a murit.



Mai e și ăsta micu’, Valerică,

Ce are un burtoi cât un gâldău

Că bea ca ta-su, Gică Păsărică,

Dacă nu-i pui, cum pui la porc, jujău.



Bă, frațâlor, aici eu-s cel mai tare,

Că icișa, cu ăștia, nu prea beu,

Și nici nu plec în lume-alaltă, mare,

Că am de toate ielea-n satul meu.



Sânt Nae a’ lu’ Sache-a’ lu’ Buzatu,

Am casa în Drănic, prin Codricei,

Și o să chirăi de-o s-audă satu’

Și țara toată, de oltenii mei.



Din vol. “Zece”